Douglas.Reed-Controversa.sionului.2011-PDF-NoGrp

(NeluLucian) #1

cei mai mari comandanți militari din istoria militară (afirmă „Istoria oficială a războiului a Marii
Britanii”) s-a trezit mutat în India.


Lordul Moyne era secretar al Coloniilor și, deși simpatiza iudaismul, avea milă pentru toți
oamenii și a propus din nou Uganda ca patrie sionistă. Pentru asta, sioniștii l-au urât de moarte și
în noiembrie 1944 lordul Moyne a fost asasinat de doi sioniști din Palestina. Asasinatul ăsta l-a
cam încurcat pe Churchill, care nu ostenea să preseze înarmarea până-n dinți a sioniștilor și să
bombardeze toate departamentele cu scrisori peste scrisori, cerând urgentarea înarmării; a trebuit
ca un timp să scrie mai puține astfel de scrisori. Dar, deși oamenii responsabili din guvern au
cerut să se încetinească ritmul imigrării sioniste în Palestina, Churchill a refuzat, zicând că “asta
i-ar favoriza pe extremiști”, și astfel, extremiștii au continuat să invadeze Palestina.


Devenea tot mai evident că hazarii care invadau Palestina nu puteau fi integrați pașnic. Colonelul
Hoskins, “reprezentantul personal al președintelui Roosevelt în Orientul Mijlociu”, i-a vizitat pe
șefii statelor arabe ca să discute o înțelegere cu palestinienii (spune dr. Weizmann). L-a găsit pe
regele Ibn Saud furios foc pentru insulta grosolană ce i-o adusese dr. Weizmann care, după cum
afirma el, încercase să-l plătească cu 20 de milioane de lire sterline ca să vândă Palestina
evreilor. Și așa, din înțelegere nu s-a ales nimic.


Cel de-al doilea război mondial se apropia de sfârșit și în Palestina urma să fie una din două:
mandatul britanic să continue să mențină cu greu un echilibru fragil între palestinienii băștinași și
invadatorii hazari din Rusia, sau britanicii să se retrage și sioniștii pe care-i înarmaseră până-n
dinți să expulzeze palestinienii din propria lor țară. În particular, Churchill se dăduse total de
partea sionismului, dar Chaim Weizmann voia o declarație publică, care să consfințească faptul
că Marea Britanie dăruiește sioniștilor teritoriul Palestinei și nu o patrie în Palestina, cum spunea
Declarația Balfour. Churchill se eschiva, “pretextând”, spune Weizmann, că încă nu s-a sfârșit
războiul. Ca Macbeth, deși erau gata de crimă, Churchill și Roosevelt, marionetele sionismului,
tremurau cu cuțitul în mână când trebuiau să înjunghie victima: au refuzat să dea ordin trupelor
să golească Palestina de arabi. Palestina nu era a lor și ei n-aveau dreptul s-o dăruiască nimănui.
Apoi Roosevelt s-a dus la Ialta, unde a dăruit bolșevismului jumătate din Europa, care de
asemenea nu era a lui, și probabil că după un așa de mare cadou, să-i dăruiască lui Chaim
Weizmann țărișoara palestinienilor ar fi părut puțin lucru, așa că nimeni nu s-ar fi mirat dacă i-ar
fi dat un ultimatum brutal regelui Ibn Saud. Dar, în mod surprinzător, cu totul alta a fost
comportarea lui. Pentru prima oară în viața lui, Roosevelt a vorbit ca un adevărat om de stat,
spune autorul, și după aceea a murit.


Venind de la Ialta, Roosevelt s-a întâlnit cu Ibn Saud la bordul vasului Quincy, între 12 și 14
februarie 1945, și i-a cerut să primească mai mulți imigranți hazari în Palestina, la care acesta a
răspuns: “Nu. Este o armată întreagă de evrei în Palestina, înarmată până-n dinți nu împotriva
nemților, ci împotriva arabilor de-acolo”. La 28 februarie Roosevelt s-a întors la New York. La
28 martie Ibn Saud i-a repetat în scris tot ce-i spusese verbal la convorbire. La 5 aprilie
Roosevelt i-a răspuns textual: “Ca șef al ramurii executive a guvernului, nu voi face nicio acțiune
care să fie ostilă poporului arab”. La 12 aprilie era mort. Nu s-ar fi știut niciodată ce a avut loc
între Roosevelt și Ibn Saud dacă Secretarul de Stat James G. Byrnes, încercând să-l oprească pe
Truman de la a da lovitura de grație palestinienilor, n-ar fi publicat documentele după 6 luni.


Dac-ar fi trăit, și-ar fi respectat Roosevelt cuvântul? Harry Hopkins, intimul lui, care fusese
prezent și redactase procesul verbal la întâlnirea cu Ibn Saud, spune că nu, fiindcă Roosevelt “era
legat de sionism și public și privat și prin convingere”. Dar tot în acest proces verbal scrie că
Roosevelt a spus că a învățat în 5 minute de la Ibn Saud mai mult despre sionism decât în toată
viața lui. Și mai există și anecdota că Ibn Saud ar fi zis: “Noi știm de 2000 de ani ce-ați învățat
voi în două războaie mondiale”. Dar Harry Hopkins nu poate fi crezut orbește, căci imediat după
întâlnirea cu Ibn Saud, el, care fusese nedezlipind ca umbra de Roosevelt, s-a încuiat în cabina
lui, de unde n-a mai ieșit decât ca să părăsească vasul la Alger și să “trimită vorbă” că se-ntoarce

Free download pdf