Marea Britanie, până să intervină forțele oculte; căci dacă poporul din aceste țări încă mai simte
așa, politicienii au devenit slugi tipice ale sionismului.
În Wellington, Noua Zeelandă, Peter Fraser, băiat sărac din Scoția ajuns prim ministru la capătul
lumii, care habar n-avea despre arabi și nu-i văzuse în viața lui, îi ura cu înverșunare, fiindcă
devenise cumva sclav al sionismului în anii lui de tinerețe impresionabilă de la Londra, astfel
încât acum își îndrepta cu îndârjire toată energia ca să extermine palestinienii. La moartea lui, un
ziar sionist l-a lăudat pentru că “a fost un sionist convins... la conferința ONU de la Paris ședea zi
de zi la Comitetul Politic când se discuta Palestina și părăsea ședința imediat ce nu mai era vorba
de Palestina... vota de nenumărate ori împotriva Marii Britanii dar nu-i păsa...” Fiind așa de
preocupat de propășirea sionismului, Peter Fraser n-avea timp pentru problemele țării lui și și-a
trimis trupele nepregătite și neechipate în război, acestea suferind mai mult decât alțele din cauza
aceasta. Brigadierul neozeelandez Clifton a văzut supraviețuitorii la Port Said, în 1941, lihniți,
plini de răni, istoviți fizic și mintal din vina lui Peter Fraser, care n-avea gânduri pentru cetățenii
țării lui, căci se ocupa de recunoașterea Israelului.
În Africa de Sud, dr. Weizmann l-a găsit pe generalul Smuts să-i facă treaba. Autorul era în
Africa de Sud când a sosit emisarul lui Chaim Weizmann, și l-a auzit spunând în fața unui
auditoriu sionist: “Evreii nu se vor simți datori să respecte vreo frontieră pe care o vor stabili
Națiunile Unite” și din toată Africa de Sud autorul n-a văzut pe nimeni protestând, în afară de
unul singur, un evreu care-a zis că așa nu se poate asigura pacea. Generalul Smuts l-a primit pe
emisar și a recunoscut imediat Israelul, cu o viteză la care numai Truman și Stalin fuseseră mai
iuți, care chipurile se dușmăneau de-acum, dar erau la unison într-ale sionismului. Cu asta,
generalul Smuts și-a încheiat cariera politică, deoarece peste doua zile a pierdut alegerile, deși
fiul lui îl avertizase să nu recunoască Israelul. Dar autorul crede c-ar fi fost totuna, căci și
oponentul său cerșea votul sionist cu aceleași promisiuni de totală aservire, și arabi în Africa de
Sud nu există.
În acest timp, autorul și-a împlinit o dorință veche și l-a cunoscut pe generalul Smuts personal.
Viața lui era pe sfârșite și, ca și dr. Weizmann, vedea abisul pe care-l deschisese cu faptele lui. I-
a spus fiului lui : “În problema Palestinei avem o tragedie la poartă... alte națiuni s-au amestecat,
inclusiv America... am crezut că-i vom lăsa pe arabi și evrei să se lupte între ei, dar n-o putem
face. S-au ridicat forțe și Palestina e în calea lor”. Dar în public a spus și el, ca și Truma, că e
mândru de ce-a făcut pentru sionism. Apoi, povestește Chaim Weizmann, reprezentantul
neozeelandez l-a atras de partea lui pe cel australian, căruia i-a urmat cel canadian. După ce
dominioanele britanice i-au urmat pe Truman și Stalin, țările mici s-au luat ca oile după ei,
înghesuindu-se să recunoască Israelul, și astfel, după masacrul de la Deir Yasin, tot globul s-a
grăbit să aprobe și să acorde recunoaștere făptașilor.
Deși a devenit primul președinte al Israelului, Chaim Weizmann dispare acum de pe scenă, după
50 de ani de febrilă activitate conspiratoare sionistă, în care i-a subjugat pe toți politicienii
Occidentului și a lăsat în urma lui ravagii și tragedie. Autorul consideră ca viața lui Chaim
Weizmann este cea mai fascinantă din câte a cunoscut – dedicată în întregime unui scop
distrugător și încununată, dacă ceea ce scrie el însuși e adevărat, de amar și venin. Cartea lui
Weizmann, scrisă în 1949, se oprește cu narațiunea în 1947 și evită, intenționat, crede autorul,
anii de terorism iudaic și masacrare a locuitorilor lipsiți de apărare din Palestina. Acești ani ar fi
greu de descris într-un fel care să nu lase să se întrevadă adevărata natură a crezului levitic de
răzbunare a lui Iehova-Moloh, care cere râuri de sânge nevinovat pentru gloria lui și a neamului
ales de el – cum se pretind hazarii nesemiți turco-mongoli, evreii ashkenazi sioniști.
Data cu care își încheie dr. Weizmann cartea e 30 noiembrie 1947, dată la care, la îndemnul lui,
Truman i-a telefonat delegatului american la ONU să voteze pentru divizarea Palestinei. În cei
doi ani până la publicarea cărții a adăugat un epilog în care nu pomenește de masacrul de la Deir
Yasin, și-l datează august 1948, pretinzând astfel că nu știa de asasinarea contelui Bernadotte din