Ben-Gurion a declarat că “Israelul nu va permite nicicum reîntoarcerea arabilor” expulzați de el
din Palestina (The Jewish Herald, 24 dec. 1952). Moshe Sharett, ministrul de externe israelian, a
arătat în iunie 1952 că evreii vor fi “adunați” în Israel câte 4 milioane pe an în următorii 10 ani;
iar cu altă ocazie a zis timp de 10-15 ani.
A fost nevoie de două războaie mondiale ca să se instaureze mai întâi “patria evreilor” și-apoi
“statul național evreiesc” în Palestina și să se bage 1 milion și jumătate de evrei (hazari) în el.
Cum să mai bage încă 50 - 60 milioane de evrei, cum să-i disloce de pe unde sunt – dacă nu tot
printr-un război mondial? Ben-Gurion a estimat costul “adunării evreilor” în Palestina la 7 sau 8
miliarde de dolari (puternici, din 1950, o sumă de 5 ori mai mare decât datoria națională a Marii
Britanii) și a spus că “evreii din America ne vor da banii”, desigur, nu din propriul buzunar, ci
din impozitele puse pe populație.
Menahem Beigin, șeful bandelor de asasini care au făcut masacrul de la Deir Yasin, a devenit,
împreună cu bandele lui teroriste de asasini, membri onorați ai guvernului israelian, formând
partidul politic majoritar Herut în parlamentul Israelului. Arabii înțeleg despre ce vorbește
Menahem Beigin când în mai 1953 de pildă l-a amenințat pe regele Iordaniei, la încoronarea lui
la vârsta de 18 ani, că va fi ucis așa cum prescrie Vechiul Testament-Thora în Deuteronomul,
zicând: “Azi se încoronează un tânăr arab ca rege în Gilead, Bashan, Nablus, Ierichon și
Ierusalim. Acum e momentul să-i spunem: ‘Noi vom veni și cetatea lui David va fi liberă’”.Cine
pricepe ce citește în Vechiul Testament găsește în Deuteronomul (3,1-6): “A venit regele din
Bashan... și Domnul mi-a spus: îl voi da pe mâna ta... și ni l-a dat pe mână, cu tot poporul lui și
noi i-am distrus cu desăvârșire... masacrându-i pe toți, bărbați, femei și copii”.
Planul Israelului de genocid al arabilor este cât se poate de clar pentru palestinieni. În aprilie
1956 , Henry Labouisse, director al agenției ONU pentru ajutorarea palestinienilor, a raportat că
erau 499.000 refugiați în Iordania, 88.000 în Siria, 103.000 în Liban, 215.000 în Egipt, în Gaza.
Amenințările lui Menachem Beigin îi țin mereu fugari, tot mai departe în deșert, ca să scape de
masacrul levitic, care este o realitate dovedită de nenumăratele raiduri și măceluri organizate de
teroriștii statului Israel împotriva lor, ca să le amintească mereu că Israelul plănuiește ca toți să
aibă soarta celor de la Deir Yasin.
Șirul de măceluri organizate de Israel a început la 14 octombrie 1953, când un grup de israelieni
au trecut din senin frontiera Iordaniei și au asasinat absolut tot ce era viu în satul Qibya – 66 de
săteni, majoritatea femei și copii. Arhiepiscopul din York s-a declarat cuprins de oroare, dar și de
regret, văzând cum “votul evreilor din New York a paralizat Națiunile Unite în legătură cu
Palestina”, la care Comitetul Deputaților Evreilor Britanici a strigat “antisemitism”, zicând că
arhiepiscopul e “provocator și părtinitor”, iar primarul New York-ului, Robert Wagner, a fost
șocat de ignoranța arhiepiscopului, care “evident nu cunoaște scena americană”. ONU a exprimat
o ușoară dezaprobare pentru Israel.
La 28 februarie 1955, puternice trupe israeliene au pătruns în Gaza, în Egipt, unde, între dunele
de nisip, flămânzeau în mizerie 215.000 de refugiați palestinieni. Au masacrat 39 de egipteni și
nu se știe câți palestinieni care, protestând în disperare pentru trădarea ONU-lui, au ars apoi 5
centre ale ONU și astfel au ars și bruma de mâncare din care supraviețuiau. Comisia Mixtă de
Armistițiu a calificat atacul Israelului drept “agresiune brutală într-un atac planificat și aranjat
anterior”. Această comisie (numită UNMAC de-aici înainte) avea un reprezentant al Israelului,
unul al țării arabe agresate și unul al ONU, și, din cauză că le spunea pe nume măcelurilor
planificate și executate de Israel, membrii din partea ONU au început să fie schimbați, până s-au
găsit unii care să depună mărturie falsă în favoarea Israelului. Așa au fost înlocuiți rapid doi
membri americani. Dar, deși membrii comisiei știau ce-a pățit contele Bernadotte, la fața locului
conștiința lor a fost mai greu de cumpărat decât este în capitalele Europei și Americii și astfel
întotdeauna ei raportau că Israelul e vinovat. Apoi, Consiliul de Securitate al ONU a condamnat
Israelul la al patrulea caz de masacru premeditat al refugiaților de pe teritoriu străin. Dar încet-