Palestina”, povestește Jack Marin (The Jewish Sentinel, 10 iunie 1954). Jack Marin a fost alter
ego-ul lui Taft, și după moartea lui Taft a devenit consilier al lui Eisenhower.
Alegerea lui Eisenhower ca președinte s-a făcut în termeni de “cine este cel mai bun președinte
american pentru Israel”, iar după inaugurare a declarat ca el este, arătând ca el și frații lui “au
crescut în învățătura Vechiului Testament (erau membri ai sectei Martorii lui Iehova) și în
credința că evreii sunt poporul ales” (citat în multe ziare evreiești, septembrie 1952). În acea
lună, de anul nou evreiesc, au curs din gura tuturor candidaților jurăminte de iubire și
devotament pentru Israel și tot de anul nou evreiesc Germaniei i s-a stors “reparația” pe care
trebuia s-o plătească Israelului pentru daune pe care Germania le-a cauzat acelui stat pe când nu
exista.
În octombrie 1952 au fost procesele “conspirației sioniste” de la Praga și Eisenhower a început
să amenințe “antisemiții din Uniunea Sovietică și statele satelit”. Truman nu s-a lăsat mai prejos,
înainte de alegeri amenințând antisemiții. Rabinul Hillel Silver din Cleveland (care amenința
Uniunea Sovietică cu război, dacă nu încetează “antisemitismul sovietic”) l-a examinat între
patru ochi pe Eisenhower și l-a declarat pur și neîntinat de antisemitism. Tot el a pronunțat
rugăciunea la instalarea lui Eisenhower ca președinte, la cererea acestuia, după ce pronunțase una
la numirea candidaturii lui. Dar nici campania lui Truman nu se lasă mai prejos: Alben Barkley,
activist de-al lui Truman, zice: “Prevăd un viitor glorios Israelului”. El a fost descris în Time
Magazine ca un “campion în vinderea de acțiuni pentru Israel”.
După inaugurarea președintelui s-a ratificat plata “reparațiilor” date de Germania Israelului și un
ministru german a anunțat că Statele Unite au obligat Germania, nevrând ca banii să vină tot
timpul direct de la America la Israel. În aprilie 1953 ziarele evreiești au publicat un articol,
“Israelul își dezvăluie forța”, lăudându-și forța militară, care este acum “gata de orice câmp de
luptă”. Stalin mort, forța militară a Israelului gata de luptă, Germania înhămată să plătească
tribut greu Israelului, Eisenhower președinte. În timpul paradei de inaugurare, un cowboy s-a
oprit în fața tribunei și i-a cerut voie noului președinte să-și arate arta. Acesta acceptând și
dezgolindu-și capul plecat, cowboy-ul a aruncat lasoul și pe ecranele de televizor s-a văzut
președintele Americii cu capul plecat și lațul de gât tras de funie – așa cum este el în realitate.
Spunea Eisenhower: “Statul Israel este bastionul democrației în Orientul Mijlociu și fiecare
american trebuie să se alăture efortului de a garanta viitorul noului membru în familia
națiunilor“. În Israel legile de segregare ale lui Hitler sunt încă în vigoare, dar nu supără
Occidentul, care le condamnă și azi cu indignare pentru că au fost promulgate în Germania. În
Israel, palestinienii sunt supuși genocidului, măcelăriți și alungați, dar, în ochii Occidentului,
Israel e bastionul democrației.
În primul său an, Eisenhower a făcut timide încercări de guvernare independentă, dar a fost
repede pedepsit, ca și Woodrow Wilson. La 14 octombrie 1953, seria de acțiuni de genocid și
terorism ale Israelului împotriva palestinienilor a început cu masacrul de la Qibya, unde a fost
măcelărit fiecare locuitor al acelui sat iordanian, exact ca la Deir Yasin în 1948, dar de data asta
pe teritoriul unui alt stat, arătând că agresiunea ucigașă nu se oprește la granițele Palestinei și că
se urmărește exterminarea tuturor arabilor cu ajutorul Occidentului. Generalul danez Vagn
Bennike, deși amenințat cu moartea, a raportat la ONU, împreună cu comandorul naval american
E.D. Hutchison, care a folosit cuvintele “asasinat cu sânge rece” și a fost înlăturat. La ONU,
Franța a arătat “oroare și dezaprobare”, Grecia a vorbit de “masacrul oribil”, iar delegații
britanici și americani s-au alăturat dezaprobării la 9 noiembrie 1953. În Anglia, arhiepiscopul de
York a denunțat această “oribilă acțiune teroristă”, iar parlamentarul conservator Maior H.
Leggett-Burke a descris-o ca “ultima atrocitate într-o lungă listă de incursiuni în teritorii străine
Israelului, care fac parte dintr-un plan deliberat de ‘răzbunare’”.
Dar președintele american dădea exact atunci Israelului 60 de milioane de dolari, cu care să facă
aceste acte de terorism. Iată cum: La 18 octombrie 1953, la patru zile după măcel, guvernul