american “și-a dezaprobat protejatul [Israel]” (Times, 19 octombrie), zicând că “rapoartele
șocante care au ajuns la Departamentul de Stat despre pierderea de vieți și bunuri ne conving că
cei responsabili trebuie trași la răspundere și trebuie luate măsuri să nu mai fie astfel de
incidente”. Times vorbește și despre nemulțumirea Statelor Unite la tonul insolent al Israelului
față de guvernul american – probabil bazat pe puterea politică a lobby-ului Israelului din
America. Și, spune Times, s-ar putea ca multe milioane de dolari să nu fie imediat date Israelului
până nu se dau oarecari garanții că nu vor mai fi măcelăriți civilii din alte state vecine Israelului.
După două zile, la 20 octombrie, s-a anunțat că donația milioanelor de dolari a fost sistată. Dar
dacă Eisenhower își închipuia ca are 3 ani de libertate până la viitoarele alegeri, se înșela, căci în
Statele Unite sunt alegeri tot timpul, când pentru una, când pentru alta, și sionismul este mai tot
timpul ocupat cu influențarea candidaților.
La acea dată erau trei candidați de primar la New York, doi evrei și un ne-evreu, și începea și
campania pentru alegerile în Congres din 1954, unde 435 de congresmeni și o treime din senatori
urmau să candideze. Cei trei candidați la primăria New Yorkului au început să se întreacă unul
pe celalalt, căutând să intre în grațiile Israelului. La 25 octombrie, 500 de sioniști s-au adunat la
New York și s-au declarat șocați că întârzie “ajutorul pentru Israel”. Candidatul republican a
telegrafiat imediat la Washington și i-a asigurat că Israelul va primi “întregul ajutor economic
american” (26 octombrie, The New York Times), în valoare de 63 de milioane de dolari. Totuși,
n-a reușit la alegeri. Între timp, șefii partidului republican vociferau la ușa lui Eisenhower că vor
pierde alegerile din 1954. La 28 octombrie Eisenhower a capitulat, și a anunțat că prima tranșă
din cele 60 de milioane de dolari, anume 26 de milioane, va sosi în Israel în următoarele 6 luni.
Candidatul republican la primăria New Yorkului a salutat gestul față de “Israel, bastionul
securității din Orientul Mijlociu”. Dar, cu toată abjecta supunere a partidului republican, acesta a
pierdut majoritatea în Congres în 1954. După și mai mari capitulări, în 1956, a pierdut și mai
mult. Statele Unite n-au mai îndrăznit să rostească despre Israel decât cuvinte de laudă și
adorație și la 7 mai 1954, la parada militară de aniversare a statului Israelul s-au mândrit cu
armamentul modern și ultra-puternic american și britanic. La 12 august 1952 Statele Unite au
declarat că-i vor furniza Israelului armament și încă din 17 ianuarie 1952 Marea Britanie o
făcuse.
În mai 1955, John Foster Dulles, secretar de stat american, a vizitat Israelul, știind probabil de-
acum că acesta nu este decât un instrument de subjugare a națiunilor de către cea mai puternică
forță din lume, care-i subjugase total țara. Vizita lui a constat din goane rapide în mașina poliției,
sub escortă, de la aeroport la Tel Aviv, huiduit de arabi, nevăzut de israelieni. La întoarcere a
raportat că arabii se tem mai mult de sionism decât de comunism. Apoi declarația lui a apărut
într-un comunicat dat de Associated Press, în care spunea că Statele Unite continuă să garanteze,
alături de Franța și Marea Britanie, conform declarației tripartite, că actualele granițe ale
Israelului nu vor fi violate. Autorul n-a putut descoperi dacă Dulles a distorsionat acordul
tripartit de garanție, unde se spunea că se garantează “frontierele și armistițiul din Orientul
Mijlociu” și NU granițele Israelului, sau Associated Press a distorsionat spusele lui.
Winston Churchill s-a retras, lăsându-l în locul lui pe Anthony Eden, care luase din ce în ce mai
mult frâiele. Eisenhower a început să arate din ce în ce mai bolnav și mai ruinat fizic, ca
Roosevelt și Wilson, celelalte marionete ale sionismului. Nu se simțise niciodată în largul lui în
partidul republican, unde ultimii conservatori cinstiți nu-i erau așa de supuși cum ar fi dorit,
astfel încât cocheta cu ideea făuririi unui al treilea partid, al lui (Robert J. Donovan, Eisenhower
- The Inside Story, 1956, bazat pe procesele verbale ale ședințelor de la Casa Albă). Acești ultimi
senatori conservatori nu-l lăsau să-l persecute cum ar fi vrut pe Senatorul McCarthy, care
dezvăluise infiltrarea comunistă în guvernul american, lucru pentru care Eisenhower și sioniștii îl
urau de moarte. Dar, cramponându-se de poziții după moartea lui Taft, partidul republican l-a
numit din nou pe Eisenhower candidat la președinție și campania a început în 1955.