spună că “prudența și onoarea” cer Angliei să apere Israelul de atacul egiptean care nu avusese
loc – dar el ghicea că egiptenii vor avea de gând să atace și de aceea era de acord ca Israelul să
atace primul Egiptul, “pentru a se apăra de atacul care altfel ar fi avut loc, și asta ca să nu lase
egiptenilor timp să învețe cum să folosească armele rusești primite”, cum spuneau “activiștii”
sioniști. Apoi, în mai, Israelul a atacat teritoriul egiptean Gaza, masacrând și rănind 150 de
bărbați, femei și copii; la care mass-media occidentală a fiert de indignare despre ticăloșia
victimelor egiptene și despre “agresiunea” civililor egipteni, măcelăriți în propria lor țară de
invadatorii israelieni.
Starea de servilism abject la care a fost redusă Marea Britanie se vede din câteva detalii. În iunie
1956 , Comunitatea anglo-evreiască a benchetuit la Guildhall în Londra, sărbătorind 300 de ani
de la “revenirea evreilor în insulele britanice”, și Ducelui de Edinburgh, soțului reginei, i s-a
cerut să apară cu iarmulka pe cap – și a făcut-o. În septembrie, asociația Cromwell a ținut un
serviciu comemorativ la mormântul măcelarului ucigaș de regi din Drogheda, celebrând aceeași
minciună cum că Cromwell, cu 300 de ani în urmă, i-ar fi “readus” pe evrei în Anglia, din care
nu plecaseră niciodată. Isaac Foot, vorbitorul, i-a cerut moștenitorului tronului, Prințul Charles,
să-și ia numele de Regele Oliver [Cromwell] II, căci “n-avem nevoie de Charles III”.
Aceeași umbră stăpânitoare și batjocoritoare a dominat încoronarea Reginei Angliei în 1953,
când a trecut în revistă vasele tuturor națiunilor din portul Spithead, în ovațiile marinarilor. Doar
marinarii sovietici au tăcut fără să zică nimic (din greșeală, au explicat sovieticii ulterior) și
numele vasului sovietic trimis la ceremonie era “Sverdlov”, după Yankel Sverdlov, evreul hazar
care a asasinat familia domnitoare a Rusiei.
Naționalizarea nu era o crimă când o făceau alții, căci Mexicul naționalizase proprietăți
americane fără reproșuri, cu contra-plată, așa cum făcea și Nasser. America deja începea să
pășească pe drumul spre ruină al naționalizării, instituind The Tennessee Valley Authority, iar în
Anglia guvernul naționaliza în stânga și-n dreapta tot ce apuca – căi ferate, mine de cărbuni. Dar
naționalizarea canalului de Suez de către Nasser era intolerabilă pentru Anglia și America și în
loc să ocupe din nou canalul de Suez, cum era logic, a început înscenarea care precede
răzbunarea talmudică. Mass-media a decretat la unison că Nasser este noul Hitler. Ben-Gurion l-
a făcut mai întâi “dictator”, apoi “dictator-fascist”, iar primul ministru francez l-a numit “Hitler”.
Apoi s-a recitat tot ce se recitase împotriva lui Stalin în 1952- 53 , când cu “doctorii evrei”: Nasser
a devenit dușmanul evreimii. Când Anthony Eden a încercat să vorbească în Camera Comunelor,
Hugh Gaitskell, conducătorul socialist, a spus: “E ca cu Hitler și Mussolini”; alt membru
socialist, Paget, a spus: “Exact ca la Hitler”; alți membri socialiști țipau: “Ucigașule!” când
trecea Eden.
Desigur, comparația dintre Hitler și Nasser e absurdă și ar fi și ridicolă dacă cei doi n-ar avea un
punct în comun: fuseseră ambii declarați dușmani ai sionismului, care trebuie să fie distruși. În
cele din urmă, Eden a cedat, zicând că președintele Nasser “e un fascist căruia-i crește pofta de
jaf”, exact ce spusese despre Hitler cu 18 ani în urmă. Autorul n-a putut găsi aceste cuvinte în
textul discursului lui Anthony Eden, dar exact așa au apărut în textul discursului lui Eden
publicat în The New York Times și au ajuns la urechile gloatei. Eden ar fi trebuit să știe asta, și
dacă nu intenționa ca aceste cuvinte să-i fie atribuite, trebuia să le nege. Eden și-a bazat atacul
împotriva lui Nasser pe faptul că acesta a naționalizat canalul de Suez (oferindu-se să-l plătească)
și acest canal e important pentru toate națiunile care au nevoie să-l folosească. Dar Nasser nu
închisese canalul Suez, doar îl naționalizase, și vapoarele tuturor națiunilor treceau prin el exact
ca mai-nainte, în afară de vapoarele singurei națiuni care invadase și masacra cetățenii egipteni,
Israelul. Iar vapoarele în drum spre Israel treceau doar după ce egiptenii le controlau să nu
conțină armament. Asta e tot ce făceau egiptenii.
În săptămânile care-au urmat, în timp ce se căuta o soluție la diverse conferințe la Londra și
Washington, mass-media occidentală a informat publicul că egiptenii nu știu cum să regleze