Sionului”. Dar au fost printre ei și unii care au protestat, de pildă Gamaliel, care, atunci când îi
biciuiau pe Sf. Petre și Ioan pentru că au propovăduit creștinismul, a zis: “Aveți grijă ce faceți;
dacă fapta lor e faptă de om, va dispărea în curând; dar dacă e fapta lui Dumnezeu, n-o puteți
distruge”. Majoritatea fariseilor însă se simțeau destul de puternici ca să distrugă creștinismul,
chiar dacă vor trebui să muncească secole de-a rândul în acest sens.
Fariseii și-au stabilit comitetul central la Jamnia, în Palestina. Acolo au intrat într-o lume nouă,
altfel de cum fusese lumea “legii” de până atunci, unde toată vărsarea de sânge, jaful și masacrul
aveau loc între triburi care pricepeau aceste noțiuni și nu aveau idei mult diferite. Dar de acum,
“legii” i se opuneau noțiuni total diferite, care nu atacau oameni ce pot fi ușor uciși și înlocuiți, ci
chiar “legea”. Munca fariseilor era mai grea: Ierusalimul nu mai exista. Tribul lui Iuda era
atomizat și rasa iudaică se dizolva. Ce le rămăsese era un “popor evreu” compus din cea mai
pestriță amestecătură de rase și sânge, împrăștiați prin lume și care trebuiau ținuți strâns în
cleștele “întoarcerii” în “țara făgăduinței” a “neamului ales”. Iar această mulțime împrăștiată
trebuia înregimentată și convinsă să distrugă toate națiile printre care locuia.
“Legea” nu mai putea fi rescrisă după ce ajunsese deja cunoscută și altora și după ce Hristos
demascase interpolările și distorsiunile pe care scribii le făceau tot timpul în “lege”. Deși fusese
ucis, nu fusese combătut și urmașii lui erau tot mai numeroși. Dar “legea” trebuia totuși adaptată
la fiecare necesitate politico-militară curentă, astfel ca fiecare gest să fie o împlinire a poruncii
lui Iehova. Fariseii din Jamnia au invocat din nou tradiția secretă orală, pe care o primiseră ei de
la Iehova prin Moise, și au început din nou să rescrie poruncile lui Iehova, ca să le poată aplica în
distrugerea creștinismului. Astfel s-a născut Talmudul, care nu este decât o dezvoltare anti-
creștină a Thorei.
În decursul veacurilor, Talmudul a devenit “pavăza legii” și a apărut atunci când Ierusalimul și
Iudeea nu mai existau, existând în schimb o religie care spunea că Dumnezeu îi acceptă pe toți
oamenii. Sarcina fariseilor ar putea părea imposibilă, căci oamenii, prin natura lor, sunt gregari,
și diaspora evreiască împrăștiată prin lume s-a simțit atrasă în mod natural de ceilalți oameni.
Dar fariseii au reușit, după cum arată două exemple ilustrative contemporane. Unul este cazul
băiețașului din Polonia, care a fost învățat să scuipe mecanic, fără să se gândească, pe un crucifix
de la marginea drumului și să repete cuvintele “blestemat fii tu cu religia ta nouă”; și altul este
cazul spitalului de leproși al fraților moravi din Ierusalim, care de secole îngrijise leproșii din
Ierusalim, având firma “Misiunea lui Iisus”, drept pentru care prima mișcare a guvernului sionist
când a preluat Ierusalimul a fost să distrugă cuvântul “Iisus” de pe frontispiciu. Asta ilustrează
direct dispozițiile Talmudului: intrăm de-acum în faza talmudică a sionismului.
Unul dintre farisei însă, pornind din Ierusalim înainte de cădere, ca să extermine creștinii din
Damasc, s-a convertit pe drum (Sfântul Paul). El a spus că “cuvântul lui Dumnezeu ar fi trebuit
să-l auziți voi întâi [iudeii], dar cum ați fost surzi, îl propovăduim noi acum celorlalți”. Iudaismul
fiind cea mai sălbatică religie tribală, reacția împotriva lui a fost mai vie chiar în interiorul
tribului căruia-i aparținea. Călătoria discipolilor din Iudeea spre Occident a dat naștere
civilizației vestice, care este floarea înflorită pe tulpina creștinismului. Cea mai mare realizare a
ei este legea raporturilor echitabile dintre oameni, legea că un om nu poate fi omorât ori
persecutat fără acuză, proces și condamnare publică (lege amenințată cu dispariția în practicile
secolului 20). Dar umbra întunecată care a ieșit din Ierusalim odată cu lumina creștinismului,
Talmudul, de asemenea s-a îndreptat spre vest și aici are loc acum lupta dintre cele două forțe de
al cărei rezultat depinde supraviețuirea civilizației. Iar masele semite ale arabilor au fost
implicate în această luptă.
La 500 de ani după Hristos, în căutarea unui Dumnezeu unic al tuturor oamenilor, s-a născut
religia musulmană a lui Mahomed, despre care dr. Kastein spune că era “un beduin
semianalfabet”, care se considera urmaș al profeților Moise și Iisus, profet al lui Allah,
dumnezeul tuturor oamenilor, nu numai al unui trib din Asia Mică. Religia musulmană nu