s-a ostenit să-i răspundă decât anunțându-l după atac că acesta a avut loc. Astfel, Eisenhower a
putut susține acum că el n-a participat la atac și a apărut virtuos în fața publicului, spunând că el
“nu subscrie la folosirea forței ca instrument în disputele internaționale”. De fapt, el finanțase și
organizase înarmarea Israelului, prin Franța, Canada și Anglia, înaintea invaziei. Și totuși,
vorbele virtuoase ale lui Eisenhower au răsunat în urechile publicului și Eisenhower a fost reales.
Anglia n-a fost așa de norocoasă, căci din punct de vedere militar, operațiunea împotriva
Egiptului a fost un fiasco. Anglia și-a pierdut prestigiul în lumea arabă și mai mult, coeziunea
politică a Commonwealth-ului britanic a fost sfărâmată. Hanson Baldwin scrie (A Confused
Invasion) că în afară de faptul că atacul Marii Britanii împotriva Egiptului a fost extrem de
inoportun din punct de vedere politic (ambasadorii britanici aflați la post în Orientul Mijlociu nu
și-au putut crede urechilor când au auzit de atac), din punct de vedere al conducerii operațiunii
militare ordinele au fost confuze și ineficiente, parcă anume făcute să împiedice reușita
operațiunii. Dar Canada s-a disociat de Marea Britanie și Commonwealth-ul n-a mai fost o
unitate. Doar Australia și Noua Zeelanda au mai arătat oarecare loialitate sentimentală,
abținându-se de la a condamna Marea Britanie la ONU. De ce au fost împinse Anglia și Franța
să-și mânjească mâinile cu sângele egiptenilor, dar n-au perseverat până la victorie și au rămas să
primească reproșurile restului lumii la ONU? De pe urma atacului împotriva Egiptului din 1956,
Anglia s-a ales doar cu reproșuri, rușine, impozite sporite pe populație și sărăcirea cetățenilor ei.
Imediat ce Anglia și Franța au atacat Egiptul, trupele sovietice au început să masacreze unguri în
Ungaria. Iar la ONU a avut loc comedia dezgustătoare a acuzelor reciproce, Moscova arătând cu
degetul pe măcelarii arabilor, Occidentul arătând cu degetul pe măcelarii ungurilor. Autorul
spune că discuțiile la ONU aveau tonul gâlcevilor cerșetorilor de profesie dintr-un bazar
levantin. Și nici în Anglia nu era mai mult adevăr în declarațiile guvernului decât la cerșetorii de
profesie dintr-un bazar oriental. Anthony Eden l-a determinat pe Anthony Nutting, ministru de
externe, să demisioneze, pentru că “fusese de părere că Anglia nu trebuie să intervină împotriva
Egiptului”, iar Churchill a declarat că “Israelul a irupt împotriva Egiptului ca răspuns la grave
provocări... pacea în lume, Orientul Mijlociu și interesul nostru național vor beneficia de pe urma
acțiunii guvernului nostru“. La data scrierii cărții, niciunul dintre beneficiile astea nu se văzuse
încă.
Bulganin, prim-ministrul sovietic, a amenințat cu un atac atomic dacă Franța și Anglia nu opresc
imediat atacul, „nu opresc imediat vărsarea de sânge” (în timp ce vărsarea de sânge continua
nestingherită în Ungaria, 100.000 de unguri fugiseră în Austria și povesteau ce-au pățit, și Ferenc
Munnich, trimis de Moscova în locul lui Rakosi și Geroe, făcea la Budapesta ce făcuse Bela Kun
în 1919). Mai mult, Bulganin i-a propus lui Eisenhower un atac comun împotriva Angliei și
Franței, despre care Eisenhower a spus că “e de necrezut”, deși alianța dintre Hitler și Stalin
împotriva Angliei, Americii și Franței și apoi dintre Stalin și Anglia, Franța și America împotriva
lui Hitler fusese crezută, fiindcă exista. Dar un corespondent de la The New York Times a fost
mai aproape de adevăr, citând un înalt diplomat american care-a spus: “Noi întotdeauna vom fi
aliații Israelului”.
Opinia publică, spune autorul, este un produs fabricat în cantități industriale, pentru uzul
maselor, și poate fi fabricat în orice formă și culoare dorește fabricantul, căci masele n-au alta.
Eisenhower a fost ales să fie președintele Statelor Unite de către același grup de
“internaționaliști” care-l alesese pe Wilson, Roosevelt și Truman și politica externă a Statelor
Unite a fost întotdeauna aservită bolșevismului și revoluției mondiale. Scopul final al
“internaționaliștilor” care manipulează din culise guvernele-marionetă ale tuturor națiunilor
occidentale este făurirea unui guvern mondial aservit lor, care să stăpânească absolut toată
lumea, mase reduse la gloate de muncitori sclavi statului, controlați prin teroare polițienească și
printr-un vast sistem de nomenclatură administrativă. Înspre acest scop final converg toate
acțiunile celor două brațe ale distrugerii, cel sionist și cel bolșevic, care acționează împotriva
civilizației creștine.