britanică pentru a cuceri Palestina, acum el cerea armament de la Churchill, care, după cum scrie
chiar el în memoriile lui, timp de 5 luni, până la următoarea întrevedere cu Weizmann, s-a
străduit să deturneze armamentul destinat trupelor engleze către sioniștii din Palestina.
Churchill a devenit prim ministru în 1940, la 10 mai, când s-a prăbușit Franța. La 23 mai i-a dat
ordin lordului Lloyd, secretar pentru colonii, să retragă armata britanică din Palestina și “să
înarmeze pe evreii de acolo și să-i organizeze pentru lupta de apărare cât mai curând posibil”. A
repetat acest ordin la 29 mai și la 2 iunie. La 6 iunie se plângea că armata, mai ales lordul Lloyd,
făcea greutăți: “Eu voiam să-i înarmez pe coloniștii evrei; el era un anti-sionist convins și un pro-
arab,” scrie Churchill, care nu mai avea ochi pentru interesele Angliei, văzând totul numai ca pro
sau anti-sionism. Continua să preseze pentru înarmarea coloniștilor din Palestina, acuzându-și
propria politică din 1922 (fără s-o recunoască) și zicând că dacă evreii ar fi bine înarmați, trupele
britanice ar putea reveni să apere Anglia, “căci nu există niciun pericol ca evreii să-i atace pe
arabi”. A refuzat să-l lase pe secretarul pentru colonii să-și prezinte raportul în Parlament sau să-l
facă public, pe motiv că “nu se poate în niciun caz asocia cu răspunsul [conținut în raport]“.
În timp ce Churchill deturna armele englezești pentru coloniștii sioniști, trupele engleze salvate
din Franța erau dezarmate. Chiar el scrie că aveau doar 500 de tunuri și 200 de tancuri, vechi și
noi, iar după luni de zile încă cereau de la Roosevelt 250.000 de puști, căci englezii nu aveau.
Autorul acestei cărți a cutreierat satele personal ca să dezgroape pistoale și orice fel de arme
pentru front. În timpul acesta, Churchill declama la radio că dacă inamicul invadează Anglia, vor
lupta cu toții pe plajă și pe stradă, dar îi convingea doar pe naivi și ignoranți, căci autorul știa
bine că cine nu are nici măcar pușcă nu poate lupta împotriva tancurilor.
Dar când Weizmann l-a vizitat din nou pe Churchill în August 1940, nu mai exista pericolul ca
Anglia să fie invadată și Weizmann avea pregătit planul unei armate sioniste de 50.000 de
soldați. În septembrie avea un plan detailat, în 5 puncte, cum să fie dotată această armată sionistă
din Palestina. Lordul Lloyd, ca și William Robertson în primul război mondial, a încercat să-și
facă datoria față de țară opunându-se, și a pățit ca toți oamenii integri ai secolului nostru: a murit
în anul următor, la numai 62 de ani. Dar au mai fost oameni integri în armată. Căci Chaim
Weizmann se plângea că, deși Churchill făcea tot ce-i spunea el, “au trecut exact 4 ani până când
s-a format oficial Brigada Evreiască în septembrie 1944”, din cauza “experților” (cuvântul îi
aparține). La fel se plângea Churchill în iulie 1940, chiar când a început atacul împotriva
Angliei: “Am vrut să-i înarmez pe evreii din Tel-Aviv... am întâmpinat rezistență”.
Weizmann s-a dus în primăvara lui 1941 în America pentru a termina cu “rezistența” asta, unde a
spus că el sprijină “efortul britanic în război”, ca chimist al izoprenului. Alții, pe timp de război,
nu puteau trece Atlanticul; el, fiind Chaim Weizmann, n-a întâmpinat nicio dificultate. În
America, rabinul Stephen Wise îl instruia pe președintele Roosevelt ce să facă. Spune rabinul
Wise: “La 13 mai 1941 am găsit cu cale să-i trimit președintelui rapoarte de la o sursă din
Palestina și să-i scriu despre pericolul faptului că evreii sunt neînarmați... Guvernul britanic
trebuie să fie făcut să înțeleagă cât de mare ar fi șocul și cât de mult ar dăuna cauzei democratice
dacă ar avea loc un masacru general pentru că nu au fost înarmați cum trebuie evreii și n-a fost
întărită apărarea Palestinei cu tunuri, tancuri și avioane”. Roosevelt a răspuns imediat într-o
scrisoare că este întru totul de acord, că-l interesează profund Palestina și că va da forțelor
britanice materialele necesare pentru apărarea evreilor din Palestina. Cu această scrisoare în
mână, rabinul Stephen Wise a apărut la Washington și s-a întâlnit cu funcționarii înalți ai
guvernului american, pe care i-a părăsit cu convingerea că “englezii vor fi făcuți să înțeleagă care
este armamentul adecvat (tunuri, tancuri, avioane) ce trebuie să fie dat alor noștri din
Palestina”... și datorită intervențiilor d-lui Roosevelt s-a renunțat în mare măsură la ideea
egalității [dintre evrei și arabi]“.
Aceasta “idee” era a administratorilor britanici din Palestina, care susțineau că trebuie să se
înarmeze la fel și evreii invadatori și arabii băștinași. Astfel se sincroniza “presiunea irezistibilă