bine te-ai însura și-ai intra în rândul oamenilor”^8 Creangă mărturisind că n-are bani, părintele
Ivanciu îi puse un pitac de zece parale în palmă. Jucând mai departe gluma preotului, clerical,
șugubăț scuipă în monedă în chip de afacere bună, o puse în pungă și zise hotărât: - Noroc să dea
Dumnezeu, părinte, de-acu mă însor!.”^9
Preotul Ivanciu îl duce la pețit la părintele Grigoriu de la Biserica Patruzeci de Sfinți care
avea o fată de măritat, o copilă, Ileana, de vreo 14-15 ani. Văduv, părintele voia să scape de grijă și
a fost de acord cu cununia celor doi. Călinescu susține că motivul principal pentru care Creangă a
acceptat această căsătorie a fost îndeplinirea formalității premergătoare hirotonisirii. La 22 august
autoritatea bisericească aprobă această uniune iar la 23 august se face cununia celor doi, tinerii
mutându-se în ograda bisericii socrului, urmând ca la 19 decembrie să ceară să fie hirotonisit ca
diacon printr-o petiție oficială trimisă mitropolitului Sofronie Miclescu. Creangă este hirotonisit a
doua zi de Crăciun, la biserica socrului unde va sluji pentru următorii patru ani. La 19 decembrie
1860 se naște Constantin, unicul fiu al lui Creangă și în același an Creangă se înscrie la Facultatea
de Teologie care se desfințează după numai un an de activitate.
Din cauza conflictelor pe care le are cu socrul său se mută de la Biserica Patruzeci de Sfinți,
la Mănăstirea Bărboiu unde era catalogat un diacon cu o purtare cinstită, evlavioasă dar îndreptat
spre licorile bahice. Pe lângă aceste parohii, Crengă a mai slujit și la Sf. Pantelimon, Galata și
Golia.
După 11 ani de slujit în rândul bisericii, la 10 octombrie 1872, Ion Creangă este răspopit,
imediat după aceasta fiind destituit și din funcția de institutor.
Primul motiv al răspopirii a fost viața dezastroasă de familie pe care acesta o avea, existau
neînțelegeri atât intre cei doi soți cât și cu socrul, părintele Grigoriu, tatăl soției sale. Acuzându-și
soția că preferă luxul, saloanele, teatrul, cochetăriile, eforturi financiare pe care acesta nu le putea
susține dintr-un salariu de institutor și de diacon pe care le avea. Pe fondul neînțelegerilor dintre cei
doi, în 1867, Ileana îl părăsește definitiv pe Creangă, deși aveau împreună un copil.
Un alt motiv al răspopirii a fost trasul în ciori, argumentând ironic ca acestea murdăresc
turele bisericii. “Tocmai atunci pășea în ograda bisericii protopopul, care, descoperind în
Nembrodul cu halat pe diacon, zise uimit:”– Dar bine, diacone, unde s-a mai văzut față bisericească
umblând cu pușca? Creangă răspunse în stilul lui Nastratin – D-apoi eu nu-s jidan, cinstite părinte,
să mă tem de pușcă!”^10 George Călinescu susținea că pentru Creangă, ciorile erau simbolul clerului
pe care nu îl agrea. Obligat de mamă să devină preot, Creangă nu avea chemare, nu era de acord cu
canoanele și rânduielile bisericești pe care le considera inutile, eresuri fără niciun conținut. Mărturie
la cele spuse stă și tăierea pletelor și a bărbii în plin secol al XIX-lea, simbolurile preoției, fiind
singurul diacon orodox tuns și bărbierit. Pentru Creangă popa era ”cu patru ochi,cu picioare de cal,
gură de lup, obraz de scoarță și pântece de iapă. Popa are mână de luat, nu de dat.”^11 Humuleștean
cu principii, țăranul obișnuit cu munca disprețuia preotul care strange. Critica lui Creangă se
îndrepta numai asupra formelor lipsite de bun-simț. Considera că biserica s-a înțepenit în forme
goale, în lanturi de aur și cruci scumpe în detrimental crucilor de lemn legate cu sfoară de cânepă ca
ale părintelui Duhu. Mai mult decât atât, sunt cunoscute momentele de revoltă atunci când
provocator manâncă pască și cozonaci în Vinerea Mare și fasole în ziua de Paști.
Un ultim motiv care a dus la răspopirea diaconului a fost pasiunea acestuia pentru teatru,
pasiunea pentru reprezentațiile teatrale care au atras oprobiul superiorilor clerici cu vederi mai
înguste. Acestea erau considerate, la acea vreme, imorale, instigatoare și provocatoare de
sminteală. Participarea lui Creangă la aceste reprezentații, mai precis Descoperirea Americii și
(^8) George Călinescu , op cit, p. 66
(^9) George Călinescu , op cit, p. 67
(^10) George Călinescu , Viața și opera lui Ion Creangă, Editura Litera Internațional, București-
Chișinău, 1998, p.
(^11) Idem, p.