2.2. Amintiri din copilărie................................................................................................
Prin Amintiri din copilărie , acest ”Homer al nostru” după cum îl numește Garabet
Ibrăileanu, descrie tărâmul paradisiac al copilăriei, peste care se așternuseră straturile depărtării,
acest lucru dându-i o strălucire aparte. Din august, 1880, Creangă începe să-și scrie Amintirile din
copilărie în patru capitole, la îndemnul tovarășului său, Eminescu, căruia îi povestește în iarna
anului 1876-1877, în bojdeuca de la Țicău, episoade savuroase in copilăria sa din Humulești.
Primul capitol a apărut în Convorbiri literare din 1 ianuarie 1881, a fost primit cu entuziasm de
junimiștii vremii. Creangă nu era foarte mulțumit de condițiile tehnice în care fusese redactat, motiv
pentru care atunci când a fost reprodus în Timpul, redactorul Eminescu a avut grijă să apară cu
corecturile impuse de autor. Al doilea capitol a apărut destul de curând după primul capitol, în
numărul din aprilie 1881 al revistei junimiste. Al ttreilea capitol este publicat după un an, la 1
martie 1882 iar ultimul capitol se publică postum, în ediția din 1892, la Iași, scoasă fiind de
prietenii scriitorului în colaborare cu căpitanul Constantin Creangă.
Un scriitor își îndreaptă ochii gândului spre copilărie nu pentru a-și explica propria evoluție
sau a-și face biografia istori-critică, motivul principal fiind acela de a-și aminti zilele însorite pe
care le-a trăit și pentru a conștientiza amarul prezentului, imaginile fiind create prin aduceri-aminte
din vremea vârstei dintâi. Până la Creangă cei care au pus copilăria pe piedestalul literaturii sunt
Negruzzi, Alecu Russo și Vasile Alecsandri. Fiecare dintre cei trei a scos în evidență un aspect al
copilariei: Primul a vrut să arate cu se învăța românește în copilăria lui, altul și-a amintit de primii
ani ai vieții iar al treilea a rememorat prietenia lui cu un pui de țigan. Creangă, în schimb, scrie
primul roman al copilăriei țărănești din literatura română, prin acest roman humuleșteanul trăiește
încă o dată în mediul sufletului său.
Creangă nu are de spus despre vârsta copilăriei mai mult decât alții, însă chiotul lui este mai
sonor, mai muzical și se distinge dintr-o mulțime, rezumându-se la ”Și, Doamne, frumos era pe
atunci!”.
Cartea cuprinde o imagine radiantă a vieții satului, a tradițiilor și obiceiurilor poporului,
avându-l ca erou central pe Nică a lui Ștefan a Petrei, cu toate peripețiile lui, de când ”a făcut ochi”
și până când ajunge la Iași, scos cu greu din lumea satului ”ca ursul din bârlog”. Astfel în prim plan
se află Nică, din copilărie până în pragul adolesceței, fiind zugrăvit procesul de formare și evoluția
lui spirtuală aflată în strânsă legătură cu mediile pe care le străbate. Cel de-al doilea plan
reconstituie universul vieții țărănești, atmosfera patriarhală a satului cu instituțiile sale: familia,
școala, biserica.
În universul Amintirilor , realitatea obiectivă se contopește cu geniul creator întregindu-se
înauntrul operei, deerminate fiind de cele două atitudini afective dominante ale creatorlui: duioșia
colorată nostalgic și râsul homeric, izvorât dintr-un simț colosal al grotescului. Evocarea lirică,
realizată prin melancolie, îl poartă pe autor înspre efuziunea sentimentală , care introduc pe scena
operei figurile cele mai dragi din copilărie: părinți, bunicii, dascălii, prietenii, fără deformări,
prezentați natural, firești. Humuleștiul, cu oamenii si locurile sale, este mediul cel mai prielnic
ființei lui Creangă, reprezintă rezervorul de viață din care scriitorul român își extrage materialul
universului pe care îl constriește cu atâta dăruire.
Jean Boutiere, în cele opt pagini închinate Amintirilor afirmă că Amintirile din copilărie
prezintă un dublu interes: ele constituie, în primul rând, un document biografic și psihologic foarte
prețios. Amintirile din copilărie oferă, în al doilea rând, tabloul exact al vieții țărănești dintr-un colț
al Moldovei de sus, în jurul anului 1850”.^46
(^46) Jean Boutiere, Viața și opera lui Ion Creangă, Junimea, 1976, p. 126