Valorificarea_didactică_a_operei_lui_Ion_Creangă_în_ciclul_primar (1)

(Ion Spinu0yzeUs) #1

observației realiste, a dat dovadă de o vastă cultură, oglindind în operele sale de inspirație folclorică
ideile unui moralist grav, auster, sobru, lipsit de ornamente. Odobescu, supus retoricii în construirea
operelor sale literare și a culturii clasice și romantice a conturat în epistola Pseudo-Kinegeticos o
monstră de povestire folclorică, supusă legilor și simetriilor retorice, în capitolele X și XI, în basmul
fiului de împărat cel cu noroc la vânat.
Viziunea inițială a lui Creangă este nealterată de influențe culturale, formula lui artistică
putând fi recunoscută, formula lui artistică se datorează talentului său și a personalității sale
artistice.
Dacă B. P. Hașdeu caracteriza basmul popular prin suprapunerea idealului celui mai
superior, metafizic cu realitatea cea mai comună, obișnuită putându-se spune că la Creangă idealul
transcendent, lipsește cu totul, iar realitatea devine cât se poate de interesantă, pentru că scriitorul o
consideră ca atare și izbutește să ne comunice și nouă acest punct al său de vedere, convins că ceea
ce știe și a învățat în satul său constituie suma înțelepciunii. Scriitorul, țăran hâtru, neaoș privește
lumea din perspectiva sa laică, mundană și o zugrăvește, cu caracterele și obiectele care i-au fost
familiare, comune, apropiate înt-un spațiu și timp obiectiv, istoric, îngramădind totul în schema
basmului clasic, convențional. Din această afirmație derivă unele curiozități de construcție în
basmele și poveștirile lui cele mai târzii și mai complicate raportându-ne la asimetriile, lungimile,
episoadele intercalate care dau un aspect compozițional baroc, în care forma se dezvoltă în
detrimentul conținutului, în Dănilă Prepeleac , Povestea lui Stan Pățitul , Ivan Turbincă și, în
special, în Povestea lui Harap-Alb.
Voi prezenta, pe scurt, basmele și povestirile lui Creangă fără a urmări unele clasificări
tematice sau de motive pentru de a cunoaște și a urmări cronologic opera lui Creangă.
Soacra cu trei nurori, creația de debut pe scena literară a vremii, publicată în Convorbiri
literare din 1 octombrie 1875, este cea mai realistă poveste deoarece nu se întrezărește nicio urmă
de fantastic, ci doar hiperbolizare, exagerare. Acțiunea poveștii este des întâlnită în viața de zi cu zi
în lumea rurală: o mamă dictatorială și egoistă, văduvă, cu trei feciori, buni de însurătoare, hotărăște
să le caute mirese singură, de preferință supuse, urâte, muncitoare, cărora să nu le împartă
moștenirea decât înainte de moartea și să le țină în casa bătrânească pentru a le avea aproape pentru
a le putea porunci și a le da atribuții directe. Cu primele două nurori baba reușește să facă ceea ce își
propune dar în momentul în care mezinul se căsătorește, fără aprobarea mamei, ordinea lucrurilor se
schimbă în gospodărie.
Când baba încearcă să le manipuleze, din nou, pe cele trei nurori, aceasta eșuează datorită
inteligenței și abilității nurorii proaspăt venită, a mezinei care îi dă peste cap toate planurile:
desființează mitul ochiului atotvăzător din ceafă, în loc să lucreze toată noaptea își invită cumnatele
la un ospăț făcut cu bucatele care până acum le erau interzise și găsește și soluția pentru ca
dimineața să nu fie pedepsite de soacră, invocând o vizită a părințior care au plecat supărați pe
proaspăta cuscră deoarece nu le-a dat atenție și nu s-a sculat din pat deși avea ochiul veșnic treaz la
ceafă. Ca pedeapsă, baba le supune unui tratament mult mai aspru, chinuitor dar nurorile ripostează
și pornesc o acțiune de stârpire a răului sub comanda nurorii mezine, vătămând-și soacra atât fizic
cât și moral. La întoarcere, feciorii își găsesc ”mămucă” pe moarte și află că au năpustit-o bolile.
Încercând în mod disperat să-și demaște nurorile, prin limbajul semnelor, nu face altceva decât să-și
transmită testamentul, bineînțeles descifrat cu ajutorul nurorii proaspăt venită. După ce împărțeala a
fost făcută, fiecare fecior își ia averea făgăduită, baba moare și este petrecută pe ultimul drum de
către cele trei nurori care se întrec în a o boci spre invidia întregului sat.
Povestea scoate în evidență egoismul absolut al mamei care devine nociv, și îi aduce
sfârșitul acesteia, cupiditatea și forța de a strânge totul pentru sine fiindu-i fatale. Afecțiunea
părintească este complet diferită față de afecțiunea expusă în basmul Făt –Frumos din Lacrima a lui
Mihai Eminescu. Privește însurătoarea fiilor săi ca pe o afacere profitabilă, șantajându-și material
fiii și nurorile cu scopul de a-și asigura tihna bătrâneții, bunăstarea ei materială realizându-se prin

Free download pdf