Creangă și Eminescu au devenit foarte apropiați și din acel moment nimeni ”nu mai văzu pe
Eminescu fără Creangă și pe Creangă fără Eminescu”^3. În ciuda aparențelor, s-au stabilit foarte
repede legături de prietenie între poetul care se întreținea cu filozofia si cu o aleasă cultură străină
și, nu în ultimul rând, cu umilul institutor din mahalaua Țicău. Cu o simpatie deosebită față de
popor, revizorul, Mihai Eminescu, a fost foarte fericit să se apropie de acest om atât de simplu și
inteligent, care-l reprezenta atât de bine pe țăranul din Moldova, cu mintea lui ascuțită și
malițiozitatea lui nevinovată. De îndată ce se cunoscură, Creangă și Eminescu găsiră ușor limba
comună, limba celor două tipologii de genii și motive de lungi taifasuri. ”Poetului care scrisese
Cezara îi era pe plac acel fel de viață. Bordeiul de vălătuci era ca o colibă în mijlocul firii, piciorul
putând călca de-a dreptul pe pământ și urechea putând auzi greierul la câțiva pași. În cofa de apă se
vedea încă braul, în oalele de băut, lutul, hainele de șeiac de noapte miroseau încă a mieaua de pe
care fusese tăiată lână”^4.
La Junimea, Creangă fu declarat admirabil ”scriitor poporal”, caracterizare ce-l urmărește
întreaga viață, iar Maiorescu de la București va consfinți că scrierile lui îmbogățesc literatura
română.
1.4.Boala și ultimii ani................................................................................................................
În toamna anului 1877, Eminescu plecă la București, plecare care îi cauzează lui Creangă o
durere profundă, foarte evidentă în scrisorile adresate prietenului la acea vreme.
De la un timp, destul de greu de precizat, înainte de 1880, Ion Creangă resimte atacurile
bolii incurabile (epilepsia) care îl va doborî înainte de vreme. La început, bolnavul nu avea decât
crize ușoare, starea lui agravându-se destul de repede. Începând din 1879, manifestările lui literare
se reduc la câteva pagini pe an și probabil că de atunci povestitorul începe să se simtă serios afectat.
Potrivit lui Ienăchescu, începând din 1877 Creangă a avut nevoie să fie suplinit la școală apoi, din
1880 Constantin își îndeamnă tatăl să urmeze sfaturile medicale. Dintr-o scrisoare din aprilie reiese
faptul că anul 1882 a fost mai bun, Creangă făcând parte din biroul unui Congres. Către toamnă,
bolnavul nu poate să scrie cele câteva pagini solicitate de societatea România Jună de la Viena și
absorbit de această cerință nu ia parte nici la banchetul aniversării Junimii.
Într-o după-amiază din luna mai 1884, deschizând ușa casei sale, Creangă cade jos și se
răspândește vestea morții lui. Împins, fără îndoială, de fiul său se hotărăște să se ducă la Slănicul
Moldovei. La 1 martie 1885, bolnavul pare a-și recăpăta iarăși încrederea, el îi scrie fiului său ca
este ”pe deplin restabilit”, ba chiar este capabil să compună istorisiri vesele despre evrei. În mijlocul
propriilor suferințe, povestitorul nu-și uită prietenul nefericit, a cărui inteligență creativă era
aproape apusă. La 2 februarie 1877 se duse să-i facă o vizită la azilul de la mănăstirea Neamț.
La mijlocul lui iunie 1889, vestea morții lui Eminescu îl afectează foarte mult. ”Fu văzut
plângând ca un copil și adormind cu cartea de poezii a lui Eminescu. Presimțirea morții se înnegri și
mai tare în inima lui. De acum el se gândi cu seriozitate la stingere și începu să-și pună întrebări
asupra vieții viitoare. Ca diacon, nu prea se gândise la astfel de lucruri, luat de necazurile vieții, și
nici seminarul nu avea obiceiul să răscolească sufletul cu niște probleme care nu trebuie popilor de
țară”^5. Astfel descrie George Călinescu starea în care se afla Ion Creangă după moartea bunului său
(^3) George Călinescu, op. cit., p. 422
(^4) George Călinescu, op.cit. p. 42
(^5) George Călinescu, Istoria literaturii române de la origini și pânâ în prezent, Editura SEMNE,
București, 2003, p.