Regatul României

Visul unirii tuturor românilor sub un singur steag a frământat mințile conducătorilor încă din cele mai vechi
timpuri, dar alianțele militare și interesele de ordin comercial nu au fost în favoarea simplificării relațiilor dintre
diferitele formațiuni statale. În vechime, țările românești au negociat protecția celor două mari imperii ale
romanilor, apoi începând cu secolul al XIII-lea au întreținut legături de prietenie și ajutor mutual cu Polonia și
Lituania. Din secolul al XV-lea, ca state vasale Imperiului Otoman dar sub protecția directă a Hanatului Crimeei,
s-a pus problema formării unui eyalat turcesc comun. Proiectul a fost însă refuzat cu dârzenie, ca urmare a
divergențelor de ordin religios. Ca o soluție de compromis, sultanii au permis independența religioasă a celor trei
principate, în schimbul dependenței economice. Situația de criză a intervenit o dată cu revoluția și apoi războiul
de independență purtat de greci și sârbi. Sub aripa ocrotitoare a Bisericii Ortodoxe Răsăritene, creștinii din toate
țările Balcanice au ridicat la început glasul, apoi armele, cerând vehement ieșirea din situația de compromis
religios. Ca rezultat, boierii și dragomanii greci au fost maziliți, iar mănăstirile filiale ale celor de la Muntele
Athos au fost secularizate. În urma grecilor au rămas nenumăratele lor rude născute din alianțe cu casele boierești
autohtone, practic aproape toată crema boierimii. Pentru a umple vidul administrativ rămas s-a hotărât instituirea
unei locotenențe domnești, ajutată de o Adunare Constituantă a fruntașilor celor două țări. În ambele principate,
toate sufragiile au fost întrunite în anul 1859 de Colonelul Alexandru Ioan Cuza, cu funcția de Ministru de
Război, fost deputat de Galați și fost șef al Miliției de la Dunărea de Jos. Prin părinții săi, dar mai ales prin cei ai
soției, doamna Elena Cuza, Ioan Cuza era înrudit cu aproape toate casele boierești din Moldova și Țara
Românească, fiind cel mai potrivit mediator între boierii autohtoni și cei cu sânge grecesc. Adevărații artizani ai
unirii au fost însă cei doi Mitropoliți, Sofronie Miclescu al Moldovei și Nifon Rusăilă al Ungrovlahiei. Ales cu
urale în ambele principate, noul domnitor a dorit să formeze guvernul la Galați, dar sub presiunea celor două
Mitropolii, capitala a fost împărțită între Iași și București, cu guverne separate. Cele două guverne s-au unificat
abea în anul 1862, ca urmare a unei campanii de presă condusă de publicațiile Tribuna Română și Țăranul
Român. Imediat după constituire, noua administrație a votat Legea Presei. Aparatul de propagandă s-a îmbogățit
cu noi publicații, precum: Buletinul Curții de Casație și Justiție, Dreptul, Biserica, Lumina, Revista Română
pentru Științe, Litere și Arte, Tezaur de monumente istorice pentru România, Monitorul medical, Buciumul.
Următoarele legi discutate și aprobate au fost: legea justiției, legea electorală, legea militară, legea instrucțiunii
publice, legea rurală, legea comunală, legea consiliilor generale, legea concesiei căilor ferate și legea secularizării
averilor mănăstirești. Cea din urmă a adus la bugetul de stat 75 de mănăstiri, cu 560 de moșii și circa 1,6 milioane
de hectare de teren arabil, adică un venit anual de circa 20 de milioane de lei. Cunoscută sub numele de legea lui
Cuza, noua lege rurală a împroprietărit peste 400 000 de familii de țărani. Extrem de populară în rândul maselor,
legea a condus însă spre un regres economic, deoarece proprietățile au ajuns pe mâna unor analfabeți, reticenți la
orice fel de taxe și impozite. Cele două palate rezidențiale ale domnitorului Ioan Cuza au fost Palatul Cotroceni
din București și Palatul Cantacuzino din Iași (Muzeul Unirii). Pentru familia sa, domnitorul a mai achziționat și
un palat la Ruginoasa, utilizat ca reședință de vară.