Ispr[vile lui P[cal[Ce-o mai fi fãcând sãtuþul, unde-am fost copil odatã?...
L-apucase dor de vatra de atâta timp uitatã.
.................
¤ntr-o bunã dimineaþã, s-aºternu deci drumului
ªi a treia zi spre searã, iatã-mi-l în satul lui!
Satul, tot ca ºi pe vremuri. Casã albã lângã casã,
Rãsãreau în ºir din umbra pomilor cu frunzã deasã.
Vesele, drãguþe, toate. Doar cãscioara pãrinteascã,
Mohorâtã ºi pustie, gata sã se prãbuºeascã.
El intrã-n ograda plinã de scaieþi ºi de urzici,
Se-odihni pe prispa veche: „Bine cã mã vãd aici!
O sã-mi dreg cocioaba asta, am sã mã aºez în ea
ªi, lãsând în pace lumea, de-ale mele mi-oi vedea“.
Astfel se gândea-n tãcere, stând pe prispã tolãnit,
Pânã când steloasa noapte sã-l adoarmã a venit.
Dimineaþa urmãtoare, pânã-n ziuã se sculã,
Ca un om cu multe treburi, ºi la drum din nou plecã.
Iar spre searã, când se-ntoarse de la târgul nu ºtiu care,
El venea c-o viþeluºe bãlãioarã, pe cãrare.
„Uite-aºa“, intrând pe poartã, zise mulþumit în sine,
„Din viþea, cum e, s-o face vacã mare, astãzi-mâine.
Iar ca vacã o sã-mi fete alte viþeluºe-n loc,
¤n tot anul câte una, dac-o fi sã am noroc.
Azi o vacã, mâine douã; mai pe urmã, boi, plug, car.
Iacãtã-mã-n scurtã vreme, om ca lumea, gospodar!
ªi când zorile de ziuã s-au ivit pe boltã iarã,
L-au gãsit, cu bãlãioara-i, la pãºune-n câmp afarã.