Petre Dulfu* * *Cam aºa, tot timpul verii, îºi pãºtea azi pe livadã,
Mâine-n luncã – viþeluºa, mare mai curând s-o vadã.
ªi-a crescut vãzând cu ochii hoþomanca de viþea,
Peste doi, trei ani, Pãcalã, ce mai vãcuºoar-avea!
Nu era-n tot satul alta mai voinicã, mai zglobie.
Strãluceau, privind la dânsa, ochii lui, de bucurie.
Dar sãtenii – cum e lumea, pururea-nspre rãu pornitã –
Prinserã sã-l pizmuiascã pentru-aºa odor de vitã.
ªi-i scornirã, ºtiþi ce vorbã? Cã de-aceea vaca lui
S-a fãcut aºa frumoasã, cum prin sate alta nu-i
Fiindc-o þine, nu-n cireadã, ca tot omul, la pãºune,
Ci prin holde-o pãºuneazã, unde-s grânele mai bune!
De gãseau în câmp, duºmanii, orice neorânduialã,
Vina o dãdeau pe cine? Tot pe vaca lui Pãcalã!
Geaba le-arãta, creºtinul, cã dreptate n-au deloc:
Oamenii, aprinºi de urã, se fãceau doar ºi mai foc.
Pân’ odatã, hotãrât-au, pe Joiana lui bãlaie –
Unde le-o ieºi nainte – s-o loveascã-n cap, s-o taie.
ªi-ntre dânºii sã-ºi împartã carnea toatã de pe ea,
Iarã lui Pãcalã, bietul, numai pielea sã i-o dea.
- Pielea! glãsuiau cu toþii, cãci atât avea ea doarã,
Ca viþea, în satul nostru când venit-a-ntâia oarã.
Iarã carne-aºa de multã d-unde-a pus pe dânsa, frate?
De pe rodnicele holde, în sudori de noi lucrate!
...................
Deci spre-amiazã, când Pãcalã îºi lãsase-ntr-un desiº,
Priponitã, vãcuºoara, haide toþi la ea hoþiº.
¤i dãdurã-n cap cu barde, ºi de piele-o jupuirã;
Apoi carnea-i – bucãþele – între dânºii o-mpãrþirã.
Iarã pielea, caldã încã de-a vieþii aburealã,
Peste gard au aruncat-o, în ograda lui Pãcalã.