Gruie-al lui Novac- De-nsurat îþi este dor?
Cam devreme, Gruiºor!
Stãi la vatra pãrinteascã,
Mustãcioara sã-þi mai creascã!
Focul tãu... mi-aduce-aminte
Anii mei de mai-nainte.
Când eram ca tine, zor
ªi pe mine, sã mã-nsor!
Hei, dar câte-am pãtimit,
Visul pân’ mi s-a-mplinit!
Basmul cu-nsuratul meu,
Poate, spusu-vi-l-am eu.
Vreþi sã vi-l mai spui, nepoþi?
- Sã ni-l spui! grãirã toþi.
Moº Novac printr-un tuºit,
Glasul ºi l-a potrivit,
A oftat – ºi dup-acestea
ªi-a-nceput aºa povestea:
* * *- Când eram ca Gruie-al meu,
Tata – ierte-l Dumnezeu! –
M-a trimis la oi, pãstor,
¤n desiºul codrilor.
Eu, pornit-am, ºi-am umblat
Prin cel codru-ntunecat,
Turma din-napoi mânând:
Nu o zi... ci trei la rând.