Petre Dulfu* * *Moº Novac, în astã vreme,
¤ncepu a se cam teme;
Pace-acasã nu-ºi afla,
Pe jãratec parcã sta.
- „Doamne! ce m-aº face oare,
Se gândea cu-ngrijorare,
Dac-a lumii urâciune
Pe bãiat mi l-ar rãpune?
Câþi voinici ca dânsul, ea
N-a rãpus cu mâna-i grea!
Stãi cã viu, copilul meu,
Sã te scap, de-i da de greu!“
ªi-a plecat pe-un bidiviu,
ªi el, dupã scumpu-i fiu.
Alergase cale lungã,
Fãr’ sã poatã sã-l ajungã.
Când deodatã-l vede-n zare
Cum venea pe roib cãlare.
Roibul lui venea turbat,
El pe roib, înspãimântat.
Nu-l putu din goan-opri,
Doar pe când zbura-i grãi:
- Hei! alergi sã biruieºti,
Gruio! sau sã te-ndoseºti?
El, de tare ce fugea,
S-a oprit abia, abia: