Tii!... cei doi se minuneazã. E nebun... s-a mântuit!
Om cu mintea-ntreagã poate astfel de prostii sã facã?
P-aºteptare – auzi! – sã vândã, cui? unui stejar, o vacã!
Trasu-ne-ai pe sfoarã zdravãn, mai deunãzi, la-mpãrþealã,
Dar acuma cu vânzarea... o pãþiºi ºi tu, Pãcalã!
ªi pe când vorbeau cam astfel cei mari, în a lor privire
Se zãrea lucind o razã de nespusã mulþumire.
Dânsul... ce sã zicã? Tace. Apoi marþi, în zori de zi,
C-un topor în mânã, haide! spre pãdure-ntins porni.
Când ajunse la stejarul unde vaca ºi-o lãsase:
Funia doar acolo, ruptã... Vaca?... nicãieri. Plecase!
Ei, stejare, banii, iute!
Ci stejarul, iarãºi: Scaaarþi!
Vasãzicã, nici acuma n-ai parale? Marþi? Tot marþi?!
Ira!... ºtii ce? Hai, mai treacã, pânã marþea care vine.
Dar de nu te þii de vorbã nici atunci, o paþi cu mine!
Marþea urmãtoare însã, când s-a dus din nou sã-i cearã,
Scaaarþi! fãcu din nou stejarul.
Cum?... nici astãzi?... marþi vrei, iarã?
A, copacule nemernic!... ia stãi, cã te-nvãþ eu minte!
ªtiu cã nu mai porþi cu vorba, tu, pe nimeni d-azi nainte.
ªi zicând acestea, trage-i!... cu toporul ascuþit,
Arde-l!... pânã când stejarul... la pãmânt s-a prãbuºit.
Iar atunci, la rãdãcinã, ochii când ºi-i aþinteºte,
Colo-n scorbura-nnegritã, jos, Pãcalã... ce zãreºte?
O cãldare... ªi-n cãldare? Ha-ha!... ce de bogãþie!
Sfinte Doamne! Numai galbeni! Preþuiau... o-mpãrãþie.
O-lio-lio! a zis flãcãul. Vezi, bãtrâne putregai,
Ce de bani aveai? ºi totuºi îmi spuneai mereu cã n-ai!
Mã fãcuºi s-alerg p-aicea de atâtea ori degeaba!
¤þi plãcea sã strângi avere înºelând, se vede treaba.
Prinse-apoi, cu mâna plinã galbenii a-i vântura:
