Gruie-al lui Novacªi funarii împletesc –
ªtreangul, taicã, mi-l gãtesc.
ªi bãrdaºii tot lucreazã,
Furcile, vai mi le-aºeazã.
Mâine, pe la prânzul mare,
Mã vor duce la pierzare!
Vino, cã, de zãboveºti,
Mort în furci tu mã gãseºti!
Cartea când Novac ceti,
Cina nu-i mai trebui.
Inima-n piept i s-a strâns,
Ca un prunc micuþ a plâns,
Face-apoi o sfântã cruce,
ªi la cai în grajd se duce.
Scoate-ºi roibul minunat,
¤n mãtãsuri îmbrãcat.
Ca ºi roibii-mpãrãteºti,
Din strãbunele poveºti.
Jos îl lasã lângã scarã,
Intrã repede-n cãmarã:
¤ºi îndeasã, dintr-o ladã,
Galbeni în chimir, grãmadã.
Peste portul novãcesc,
Ia veºmânt cãlugãresc;
Iar pe sub veºmânt, mãi frate,
Douã sãbioare late: