Pãi... v-ascult! Nu voi mi-aþi zis-o: trage uºa dupã tine?
Noi? S-o-nchizi þi-am zis, la naiba! N-am zis s-o târãºti pe
drum!
...Las-o focului ºi vino! Cã se face ziuã-acum!
Ce?... se oþãrî Pãcalã. Vreþi s-o lepãd? Iacã ba!
Las’, cã-n cale... cine ºtie ce-ajutor ne poate da?
ªi s-au dus, s-au dus întruna, pe cãrãri nemaiumblate,
Dânºii cu mâhnirea-n suflet, iarã el... cu uºa-n spate.
Tot au mers... întreagã noaptea; ziua toatã, pânã-n searã,
Pânã când, într-o pãdure, mi-i ajunse noaptea iarã.
Unde sã mai mearg-acuma? ¤naintea lor mijea
Un stejar al cãrui creºtet sus cu norii se-nfrãþea.
Ne ajunge, mi se pare, câtã fuguliþ-am tras.
Sã rãmânem, zise unul, pânã mâine-aci de mas.
Jos, aci? grãi Pãcalã. Sub stejar? Aº! Cum îþi vine?
S-ar putea sã dea, la noapte, peste noi... te-nchinã cine!
Eu mai bine sus aº crede, în stejar, sã ne suim,
Acolo, pe câte-o cracã, mai tihniþi o sã dormim.
Bine zici. ªi se urcarã, cât ai bate din amnar.
Iar Pãcalã?... nu se urcã numai dânsul în stejar,
Ia cu el ºi-a casei uºã, ce-n spinare-o adusese.
Luna mi-i privea c-un zâmbet, printre ramurile dese.
Dar abia ajung flãcãii sus, abia se cuibãresc,
Numai ce aud un foºnet... ºi... deodatã... ce zãresc?
Oameni mulþi... vro doisprezece! Toþi cu saci rotunzi pe
spate,
ªi la brâu cu lungi cuþite, cu pistoale-ncovoiate.
Din desiº, pe-o cãrãruie naintau cu paºii grei,
Tocmai spre stejarul falnic, ce-i adãpostea pe ei.
Sub stejar se adunarã: – Iat-aici-i loc bun de stat,
Sã ºedem! grãit-a unul. Sã-mpãrþim ce-am câºtigat!
