Ispr[vile lui P[cal[Dând din spate-apoi de-a rândul sacii cu scumpeturi jos,
Aºezatu-s-au pe iarbã sub stejarul cel stufos.
Ce erau ei, pasãmite, haidamacii ãia, toþi?
D-ãi ce se aþin la drumuri: niºte ucigaºi ºi hoþi.
Vor fi strâns de gât, pesemne, vrun bogat, îl jefuirã
ªi cu-averea-i, ca s-o-mpartã, sub acel stejar venirã.
Fraþii din copac, vãzându-i: – Am pãþit-o! se gândeau.
Cei mari – mai ales – de fricã, nici sã sufle nu-ndrãzneau.
Dar pe când ei stau, ca lemnul, fãrã grai ºi nemiºcaþi,
Numai ce-l aud de-alãturi pe Pãcalã: – Valeu!... fraþi!...
Uºa naibii!... vrea sã-mi scape!
- Taci, mã! îi ºoptesc cei doi.
Þine-o!... nu cumva sã cadã! cã s-a mântuit cu noi.
Aº! pân’ sã-i ºopteascã „þine-o!“ dura! uºa i-a scãpat.
ªi de sus, din cracã-n cracã, pânã jos a lunecat.
...Auzind ciudatul vuiet: „Doamne!“ hoþii-ncremenesc.
„Ce-o fi asta?“... ªi deodatã, þâºt!... la fugã mi-o tulesc.
Lasã jos acolo toatã bogãþia ce-au adus.
Când vãzur-aºa flãcãii, îºi fãcurã cruce sus: - Ei! acum s-o ºtergem, iute, pânã nu vin hoþii iar!
Apoi într-o clipã – iatã-i jos, pe toþi trei, din stejar.
Dar zãrind prin iarb-atâtea lucruri scumpe risipite,
Colo, saci cu bani, alãturi, scule d-aur strãlucite:
Se putea cu mâna goalã s-o zbugheascã? Cei mai mari,
Iau ºi bani, aleg ºi scule de prin saci de la tâlhari.
Iar Pãcalã? sta deoparte... la-nceput, doar îi privea,
Ca sã ia ceva ºi dânsul, nici prin minte nu-i trecea.
Când deodat-un sac zãreºte, plin tot... numai cu tãmâie. - Lucru sfânt! pãcat, pe mânã tâlhãreascã sã rãmâie!
Vino, sacule, tu-ncoace! ªi pe-un umãr l-a sãltat.
Din grãmada de scumpeturi doar atât el a luat!