Gruie-al lui Novacªi-n þãrânã pânã-n gât,
Dintr-o datã l-a vârât.
Apoi paloºu-nvârti,
De gât capu-i dezlipi.
Soaþa-i vine: – Dragul meu,
Sã te þie Dumnezeu!
Gruia-n inimã fierbea,
Dar mânia-ºi ascundea.
Scoase plosca de sub ºea:
- Na, drãguþo, vin ºi bea!
Cã de-acum din mâna mea,
Ori îi bea ori nu-i mai bea.
Pricepându-i gândul rãu,
Ea se roagã: – Soþul meu!
Am greºit... sunt vinovatã...
Iartã-mã de astã datã!
Gruia aspru se uita,
ªi din grai o judeca:
- Mândro, ºtii ce mã gândii?
Vara asta eu cosii.
Am fãcut vreo ºapte clãi,
Vârf la toate le pusei.
Dar o claie-n deal clãditã
Mi-a rãmas nevârfuitã.
ªtii ce mã gândesc azi eu?
Sã-i fac vârf cu capul tãu!