Ispr[vile lui P[cal[Vor fi izbutit sã scape teferi ºi ei, bieþii fraþi?
Sau vor fi cãzut pe mâna hoþilor întãrâtaþi?
Cine mai putea sã ºtie? Sã-i lãsãm ºi noi acum,
Sã-nsoþim de-aici încolo pe Pãcalã doar la drum.
El tot suie! pân-odatã, când de dupã stânci cãrunte
Rãsãrea fãclia zilei, iatã-mi-l p-un vârf de munte.
ªi de-acolo aruncându-ºi ochii peste codri-n jos,
Peste vãile-nflorite: – Tii!... îngânã. Ce frumos!
Tu, care-ai urzit tãria cerului ºi-acest pãmânt,
Mare eºti!... ºi-a Tale lucruri, Doamne, minunate sînt!
Apoi ce-i trãsni prin minte? Sacu’ jos pe iarbã-l pune,
Ramuri de copaci, uscate, strânge, douã braþe bune:
ªi din cremene, cu-oþelul, scãpãrând scântei pe iascã,
Dã foc vreascurilor. Para începu sã pâlpâiascã.
Strãluceau, creºteau întruna limbile de foc roºatic,
Pân-au prefãcut movila cea de vreascuri în jãratec.
Sacu’ plin atunci, Pãcalã, de pe pajiºte-l luã,
ªi din el tãmâia toatã pe jãratec o turnã.
Sfârãia pe foc tãmâia, ºi un sul albiu de fum
Prinse-a se-nãlþa-n vãzduhuri, pân-la cer fãcându-ºi drum.
Iac-aºa! gândea Pãcalã, mulþumit de-a sa ispravã,
Jertfa mea primeºte-o, Doamne, cu plãcere-acolo-n slavã!
Iar pe când gândea el astfel, deodatã ce sã vazã?
Cerul porþile-ºi deschide, plaiu-ntreg se lumineazã...
ªi din slãvi cereºti un înger se coboarã jos pe plai:
- Bine te-am gãsit, Pãcalã! Sunt trimis aci din rai.
Ziditorul lumii, Tatãl, sã vorbeascã vrea cu tine.
Spre locaºu-I de luminã, sus la rai deci, hai cu mine!
Nemiºcat în loc Pãcalã stã o clipã, ca visând,
Apoi... numai ce se simte, de pe plai, spre cer urcând.