Petre DulfuAripi parc-avea la spate! ¤ndãrãt când se uita,
Tot mai mic, mai ºters, pãmântul rãmânea napoia sa.
Casele-i pãreau mici cuiburi, munþii, niºte moºoroaie;
Râurile, ºerpi molatici ce prin iarbã se-ncovoaie.
Iar de la un timp, nici urmã de pãmânt! pierise-n hãu!
Numai stele ºi luceferi întâlneºte-n drumul sãu.
Ajunsese-aºa de-aproape de tãria cea cu stele,
Cã putea culege-n zboru-i câte-ar fi voit, din ele.
Apoi ºi mai sus, deodatã o luminã orbitoare
¤i rãsare-n ochi μ mai albã ca lumina cea de soare.
Pasãmite-acolo-n raze, de luminã-nvãluit,
Se afla locaºul Celui care toate le-a zidit.
Cum, pe unde mai trecut-a, n-a vãzut... fu peste fire!
¤i luase parcã ochii negrãita strãlucire.
¤i pãrea doar cã zãreºte mândre pajiºti, pomi în floare,
Mese-ntinse... pe la mese, lume-n strai de sãrbãtoare.
Numai straie luminoase, numai feþe mulþumite.
Auzea ºi-un zvon în treacãt, zvon de glasuri fericite...
ªi deodatã, numai iatã-l... locului oprit din zbor,
Se trezeºte faþã-n faþã cu al lumii Ziditor.
...Dumnezeu, cu barbã albã, ca omãtul cel curat,
Odihnea-ntr-un jilþ, de cete îngereºti înconjurat.
Când în faþa Celui veºnic se vãzu ajuns Pãcalã,
I-a-ngheþat în piept suflarea... mut rãmase de sfialã.
Domnu-i înþelese frica. – Vino, bun sosit la rai!
Mai aproape!... n-avea teamã!... ªtii de ce mi te chemai?
Jertfa care mi-ai adus-o mi-a fãcut nespus de bine.
Pentru fapta-þi bunã, spune-mi, ce dar vrei azi de la mine?
Fã-þi p-aicea ochii roatã, cere-mi – fãr-a te sfii –