Petre DulfuN-are sã-þi mai vie-acasã nici argatul dus cu sacii!
Când cenuºã-n saci vedea-vor, ce crezi c-o sã-i facã dracii?
„Mã! tu-þi râzi de moara noastrã?“
- Vorbã nici cã mai încape!
A scãpat de urºi el, mamã; dar de diavoli... n-o sã scape!
Cam aºa vorbeau în poartã, seara, popa-mpeliþatul
ªi baborniþa de soacrã, – dupã ce plecase-argatul.
Iar Pãcalã, cu juncanii, s-a tot dus p-un drumuºor,
Pe sub cerul plin de stele, pân’ la Moara Dracilor.
Auzise ºi el vorba cã pe-acolo draci s-adunã,
Cã de intri-n moara ceea, noaptea: sãnãtate bunã!
Dar el nu ºtia ce-i frica. Vrea sã vazã cum sunt dracii.
Trase-n faþã deci cu carul, ºi-a cãrat în moarã sacii.
Pricepuse el cã-ntr-înºii nu-s bucate, ci... cenuºã;
¤nsã ce-i pãsa lui d-asta? ¤i împinse dupã uºã.
¤nãuntru-n moarã, beznã. – Hei! morar! Aci eºti? Scoalã!
Dormi? Aºi! nimeni nu-i rãspunse. Moara rãsuna a goalã.
Stãi! îºi zice-n gând flãcãul. Sunt flãmând. Sã-mi vãz în pace
De cinat, pân’ una, alta. ªi pe vatrã foc îºi face.
Dintr-un vreasc, apoi frigare cu briceagul îºi ciopleºte,
O felie de slãninã în frigare-nþepeneºte
ªi-o-nvârteºte-ncet deasupra jarului, ca sã se frigã.
Când de-afarã, numai iatã cã aude-un glas ce-i strigã:
- Cine eºti tu, mãi! din moarã? Dup-aceea, buf! deodatã
Uºa morii se deschide, cu putere-n laturi datã,
ªi... rãsare-un drac.
Pãcalã, de pe scaun, de la foc,
¤l mãsoarã cu privirea, fãr-a se clinti din loc: - Uite-l mã! ha-ha! sãrmanul! Negru, ca din smoalã scos!
Gol detot! cu coarne-n frunte! ªi ce coadã are-n dos!
Vasãzic-aºa sunt dracii? Aoleo! da’ sluþi mai sînt,