Petre DulfuDar avuºi de mine milã, n-ai lãsat sã mã cufund.
D-aia ºi eu, îndurat-am toate, fãrã sã cârtesc;
Doar sã pot, pãrinte dragã, ºi la drum sã te-nsoþesc!
Cuvântând aºa, Pãcalã se trânteºte-alãturi jos,
Lângã râu – ºi, cum se culcã, prinde-a sforãi vârtos.
Luna strãlucea pe boltã ºi-aºternea cu mãiestrie
Peste râu o punte dalbã de luminã argintie.
Iarã popa sta pe gânduri. Sã se culce? þi-ai gãsit!
Parcã mai putea sã doarmã, cum era de necãjit?!
Lângã sluga-i adormitã, sta... pãrea cã stã de pazã.
Dar deodatã... ce-i dã-n minte? Faþa i se-nvioreazã.
„Ha! (în gândul sãu îºi zice). Ai venit ºi tu cu mine,
Nãzdrãvanule? Degeaba! tot scãpa-voi eu de tine!“
¤ºi îndreaptã-n grabã ochii spre copilul sãu apoi:
- Hai, cã e târziu, bãiete! sã ne odihnim ºi noi.
- Bine, tatã dragã, haidem!
Cu acestea se lungirã
ªi ei unul lângã altul jos pe iarbã, ºi-adormirã.
Dar Pãcalã, de alãturi, cum dormea cam iepureºte.
Numai ce se scoalã iute, ºi prin minte ce-i trãsneºte?
Schimbã locul, se aºeazã... între popã ºi bãiat: - Iac-aºa... Sã stea copilul popii lângã râu culcat.
Pe la jumãtatea nopþii, luna s-ascunsese-n nor;
Vântul apleca-nspre apã crengile rãchiþilor.
Deºteptat din somnu-i, popa se ridicã-n sus tiptil.
Zvârle de pe þãrm în valuri... pe iubitul sãu copil.
ªi crezând cã-ºi îmbrâncise nu copilu-n râu, ci-argatul,
Zice: – Mulþumescu-þi, Doamne, cã scãpai de necuratul!
Pune iar la urmã capul jos pe-a þãrmului verdeaþã,
ªi-adâncit în vise doarme, pânã-n zori de dimineaþã!