Ispr[vile lui P[cal[Când deschide însã ochii, dup-al zorilor mijit,
ªi zãreºte pe Pãcalã jos alãturea lungit,
Iar pe-al sãu fiu nicãirea: Vai! sã-nnebuneascã-i vine:
- ¤ndrãcitule!... Copilul!... Unde e de lângã mine?
Sluga, se ridic-agale: – De!... pe unde-o fi... ºtiu eu?
Ce?... te-ai supãrat, pãrinte?
Popa sare ca un leu: - A! rãpusu-mi-ai ºi fiul? ¤þi plãtesc eu astãzi þie.
Ia stãi! ªi spre el s-aruncã, sã-l sugrume, sã-l sfâºie.
Neclintit din loc, Pãcalã, de mânia lui râdea: - Hei... îi zise-n lãturi dându-l, ce te rãþoieºti aºa?
Toþi eram aci asearã. Dacã azi bãiatul nu-i,
Eu sunt vinovat? Ia seama, supãrãrii frâu sã-i pui!
Vezi sã nu te-ntorci acasã cu spinarea jupuitã!
Aº! acestea-l scot pe popa ºi mai tare din sãritã. - Cum? Ce-ai zis? Ce-ai zis! Ha, câine, diavol, ºarpe veninos!
Ian aºteaptã, cã þi-oi da eu! ª-un pietroi luã de jos.
Dar Pãcalã se repede, strâns cu dreapta mi-l înºfacã,
Iar cu stânga scoate-nscrisul din ºerpar: – Pãrinte, iacã!
Pe aceastã hãrþulie s-aflã scris ce-mi eºti dator!
Azi sã mã omori voit-ai, ºi-aº putea sã te omor!
Dar eu nu vroi decât ceea ce se spune-aici în scris!
Pregãteºte-þi deci spinarea! Auzit-ai ce þi-am zis?
Popa-n braþe-aºa voinice lãnþuit când se vãzu,
Din întãrâtatã fiarã, miel îndatã se fãcu.
- De! gândea, mã are-n mânã!... e mai tare, din pãcate!
ªi-ncepu sã se tocmeascã: – Ian ascultã, mãi argate!
Vãd cã-s vinovat ºi nu vroi împotrivã-þi a mã pune:
Eºti în dreptul tãu a-mi face tocmai cum înscrisul spune.
¤nsã iartã, fie-þi milã, nu mã jupui prea tare.
Cãci sã rabd aºa durere nu voi fi – mã tem – în stare.