Petre Dulfu* * *Douã-trei luni... vorba ceea: „Sita nouã-n cui se þine“.
Cu tovarãºa-i, Pãcalã, a trãit... nespus de bine!
Dar mai este-o zicãtoare: Boii se cunosc la jug...
Pe român, ce poate, nu-l ºtii, pân’ cu el nu intri-n plug.
Tot aºa, biet, ºi Pãcalã, numai dupã luni vro ºase
Pricepu deplin, viaþa cam cu cine ºi-o legase.
Soaþa lui era, se zice, întru toate potrivitã,
Nici prea-prea, nici foarte-foarte; nici frumoasã, nici urâtã;
Nici bogatã, nici sãracã prea afarã din mãsurã;
Un cusur avea ea, numai: cã era... cam rea de gurã,
Când se nimerea sã-ºi iasã din sãritã mai ales....
Iar aceasta, din pãcate, se-ntâmpla... aºa de des!
Zi cu zi, din clipã-n clipã! Cãci nimicã nu-i plãcea
Sã se facã-n casã altfel, decât cum o zice ea.
Vorba ce-a grãit o datã sfântã trebuia sã fie,
De i-ar fi ieºit din gurã cea mai boacãnã prostie!
ªi era de-ajuns, din vorbã, el c-un pas mãcar sã-i iasã
Ca, de gura ei, sã n-aibã toatã ziua pace-n casã.
¤ncepea din zori, drãguþa, strigãtele-i ºi ocara,
ªi sfârºea cu cicãlitul, când pica de somn doar, seara.
La-nceput, zâmbea Pãcalã: „Las’! cu timpul, s-o-mblânzi“.
Aº! ea se fãcea – zmeoaicã – mai cu draci din zi în zi.
„Hm! aºa voieºti s-o ducem veºnic, scumpa mea soþie?
Liniºte-n cãsuþa noastrã niciodatã n-o sã fie?“
(Astfel dânsul într-o noapte se gândea, cu ochii-n grindã,
Neviind, ca-n vremuri bune, somnul, genele sã-i prindã;
Cãci odoru-i de nevastã pân-atunci îl cicãlise,
Pentru... o nimica toatã, ce prin minte îi trãsnise.)
Poale lungi ºi minte scurtã! vrei, în loc sã-þi fiu bãrbat,
Sã-mi fii tu stãpânã mie? Sã mã porþi ca p-un argat?