Ispr[vile lui P[cal[Piei din ochii mei, române! când te vãd îmi vine rãu.
¤mi pãreai mai treaz la minte, pân-acum, ºi mai cu rost...
Dar de la o vreme... nu ºtiu! vãd cã dai în gropi, de prost!
Cum se poate-n lumea asta om cu cap aºa nãuc?
Of! mai bine... ia-mã, Doamne, decât tot aºa s-o duc!
- Nu pricep, grãi Pãcalã, pentru ce te-ai supãrat,
Când eu am fãcut, nevastã, chiar cum tu m-ai învãþat. - Eu te-am învãþat vrodatã, eu, asemenea prostii?
Ah! te-ai îmbãtat, pesemne, ce vorbeºti, tu nici nu ºtii!
Fierul, zis-am, la spinare sã-l aduci, bre, nu-nþelegi?
Iar ogarul, cu o sfoarã trebuia de gât sã-l legi;
¤ntr-o mânã, de mâncare – pâine, sau vrun os – sã iei,
ªi sã-l chemi frumos, grãindu-i: cuþu, cuþu, na, Grivei! - Tii!... aºa e! Vezi, pãcate? asta nu mi-a dat prin minte.
Bine cã-mi spuseºi, femeie, las’ c-aºa fac d-azi nainte! - Zãu, sã-þi bagi în cap, bãrbate, minþile, de-acu, mai bine.
Cã de nu... te dau la naiba! mult, eu n-o mai duc cu tine!
...................
Ziua urmãtoare însã, iatã, intrã o vecinã
La nevasta lui Pãcalã, ºi-i grãieºte: – Soro, vinã!
Vinã pânã-n drum la poartã, repede, sã-þi vezi bãrbatul.
Cum de-a lui prostie râde, de se prãpãdeºte, satul!
Ea la poart-atunci se duse tot fugind – ºi ce sã vadã?
¤i venea de supãrare, de ruºine-n drum sã cadã!
Soþul ei târa de sfoarã dupã sine, cãtre casã,
De la târg, o jumãtate de purcel ce cumpãrase.
ªi-aruncându-i bucãþele dintr-o pâine: – Vino, hei,
¤i zicea mereu din gurã, cuþu, cuþu, na, Grivei!
- Vai! nevasta iar, cu gura, de la poartã l-a luat.
Dar aceasta ce mai este?- Ce? nu vezi? Te-am ascultat!