Ispr[vile lui P[cal[XVIII Strechea
Despãrþit de-a sa nevastã ce-i fãcea viaþ-amarã,
Iatã-l iarãºi pe Pãcalã, singur, treierând cea þarã
ªi râzându-ºi de-ale lumii neghiobii, azi într-un sat,
Mâine-ntr-altul, ca-nainte, pân-a nu se fi-nsurat.
...................
¤ntr-o zi de primãvarã, cum mergea spre-un sat la vale,
Stete-un pic sã mai rãsufle sub un paltin, lângã cale.
Iar în faþa lui, pe-o coastã, doi sãteni, porumb sãpând,
Povesteau, ca sã le treacã vremea lungã mai curând.
ªi de sus, a lor cuvinte, vântul cu suflarea sa,
Pân’ sub paltin la urechea lui Pãcalã le-aducea.
...................
- Vai! spunea dintr-înºii unul. Mulþi o pat cu-a lor neveste.
Dar ca badea Stancu, altul, tras pe sfoarã, nu mai este! - Da! tovarãºu-i rãspunse. Ce om bun! sã-l pui la ranã!
Ce om de-omenie, Stancu! Iar nevasta-i... o vicleanã!
Cum se vede singuricã – hai, sã mai uitãm amarul! –
Pune-te pe trai, leicuþã, cu cumãtru-sãu, morarul!
Pânã când i-aproape vremea ca bãrbatu-sãu sã vie...
E ºtiut de toatã lumea, frate!... numai el n-o ºtie!
...................
Auzind Pãcal-acestea, de sub paltin s-a sculat:
- Hm! aºa cu Stãnculeasa? Apoi, iatã-mi-l în sat.
- Badea Stancu unde ºade?
- Colo! i-arãtã o fatã.
ªi ajuns în dreptul curþii, intrã pe portiþã-ndatã.
- Colo! i-arãtã o fatã.
CUPRINS