Ispr[vile lui P[cal[ª-unde-o ia-nspre sat la fugã! Fuge... sufletul sã-i iasã!
Zboarã, peste câmp... de-a dreptul spre-a stãpânului sãu casã!
Stãnculeasa-n vremea asta, pe acasã, ce fãcea?
Cu cumãtru-sãu morarul, în odaie, petrecea.
Dumneaei, femeie-n floare, nãltiºoarã, durdulie,
Iar morarul, tot ca dânsa! om, sã nu-l dai pe o mie!
Dar privind pe geam afarã, ea deodatã-ngãlbeneºte,
Parc-un ºarpe-ar fi muºcat-o:
- Vai, cumetre! Sai! grãbeºte!
- Ce-i, cumãtrã?
- Uite-argatu, de la plug... îl vezi cum vine
¤ntr-o goanã drept încoace? Te-o gãsi aci la mine!
Sai! ascunde-mi-te! - Unde?
Ea-l apucã de o mânã.
Dupã uºã-l duce grabnic, la un poloboc cu lânã: - Vârã-te sub lânã icea. Iute! pânã n-a sosit!
- Bun! ªi-n poloboc, morarul, jos sub lânã s-a vârât.
¤ns-abia el s-ascunsese, numai iacã ºi Pãcalã,
Dã pe uºã buzna-n casã, gâfâind de obosealã. - Ce-i, argate?
- De, pãcate!...
- N-auzi, mã? Vorbeºte! Ce-i?
- Cic-a dat prin turme-o boalã. Mor cu droaia oi ºi miei
ªi-a venit de sus poruncã: cine are-n casã lânã,
Repede s-o opãreascã! Altfel e bucluc, stãpânã! - Lânã? Sã ºi-o opãreascã? Doamne! Da’ de ce?
- Eu ºtiu?
Pentru molimã, pesemne, sã se ducã pe pustiu!
Deci de la arat acasã badea Stancu m-a trimis
S-opãresc îndatã lâna cea din poloboc! - Ce-ai zis?