Ispr[vile lui P[cal[Aruncându-ºi ochii însã peste câmp, ea tresãri;
Cãci – pe-o dâlmã, nu departe, bãdiºoru ºi-l zãri.
Ca pe foc stãtea vãzându-l. Dar – ºireatã – s-a uitat.
S-a fãcut cã nu-l cunoaºte, ºi pe soþu-i l-a-ntrebat:
- Stancule, ia uite, cine arã mai la deal colea,
Pe ridicãtura ceea?- Ce? Nu vezi, drãguþa mea?
E cumãtru’! zise omul. - A!... cumãtru’?... Da... aºa e!
Nu-i vãzusem bine faþa... E cumãtrul Nicolae!
Tii! ºtii ce atunci? Plãcinte, uite, v-au rãmas destule.
Astea oare, n-ar fi bine lui sã i le duc? - Ba du-le...
Lingã-ºi ºi el degetele... (Stancu mulþumit grãi)
Sau... de ce sã te mai superi tu, când sluga este-aci?
Ia-le ºi le du, Pãcalã, fuga!
Ea ar fi voit
Singurã sã i le ducã, puiºorului iubit.
¤nsã, n-avu ce sã facã!
Sluga ia de jos ºtergarul
Cu plãcintele... ºi pleacã încotro ara morarul.
Dar în loc de-a i le duce lui, precum avea poruncã,
Ce-i dã-n minte? una icea, alta colo, le aruncã.
Pân’ le-a semãnat de-a rândul pe cãrãri. Iar când soseºte
La morar, cu mâna goalã: – Bãdiºorule!-i grãieºte.
M-a trimes a mea stãpânã, ca sã-þi spui cã Stancu ºtie,
ªtie tot... ºi-aici îndatã cu toporul o sã vie,
Sã te taie-n bucãþele! Bagã dar de seamã bine:
Nu sta, de þi-e dragã lumea! S-o tuleºti, când vezi cã vine!
...................
- Ce? Nu vezi, drãguþa mea?
ªi-ndãrãt apoi se-ntoarce, tot într-o alergãturã.