De, plãcintele-i plãcurã.
Dar e necãjit, sãrmanul! Plugu’ i s-a descheiat.
Dete sã ºi-l dreagã singur. ¤nsã, geaba s-a-ncercat.
N-are nici topor, creºtinul. ¤þi aºteaptã ajutorul.
Sã te duci, te roagã, iute, pân-acolo cu toporul.
Stancu, auzind acestea, ia toporul ºi se duce.
Iar cumãtru, când îl vede: – Aoleu! – îºi face cruce.
Vasãzicã, n-a fost glumã ceea ce mi-a spus argatul:
Stancu vine cu toporul, iacã! vine, zãu, turbatul!
ªi-unde mi-o tuli morarul, cãtre sat în jos... ca vântul!
De pãrea cã nici n-atinge cu picioarele pãmântul.
Stancu stã-n loc: – Ce sã fie? zice-n gândul sãu, mirat.
ªi cu ochii urmãrindu-l: – Hei! s-aºterne pe strigat.
Stãi, cumetre Niculae! Unde fugi aºa cu zorul?
Vino-ncoa’, sã dregem plugul! Uite, þi-am adus toporul!
Aº!... în loc sã stea morarul, strigãtu-i când auzi,
A-nceput s-o ia la fugã, bietul, parcã ºi mai ºi.
Deci, vãzând aºa românul, ce sã-i facã? l-a lãsat;
ªi s-a-ntors napoi din cale, sã se-apuce de arat.
Dar în drumul sãu, prin iarbã, numai iatã cã zãreºte:
O plãcintã! alta! alta! „Tii! în sine se gândeºte:
Le-a pierdut – se vede – argatul... Bate-l-ar de pãcãtos!“
Apoi prinde, câte una, sã le-adune de pe jos.
Stãnculeasa: – Mãi, ia uite! (lui Pãcalã i-a grãit),
Cum se tot apleacã Stancu! Oare ce va fi gãsit?
Iar Pãcalã: – Hei, stãpânã, a rãspuns de lângã boi
Când ai ºti, de ce se pleacã! Tot adunã la pietroi,
Ca sã-þi deie-n cap, când vine, c-a aflat ce poamã eºti!
ªtie cum, pe-acasã-n tainã, cu morarul te iubeºti!
Auzind aceste vorbe, Stãnculeasa: – Aoleu!
Prinse-a tremura, ca varga... „Sãrãcuþ de capul meu!“
