Ispr[vile lui P[cal[Apoi hai spre sat ºi dânsa! dã-i la fugã iepureascã!
De-ai fi zis cã turci pe urma-i s-au luat, s-o prãpãdeascã.
* * *Stancu, ajungând la slugã: – Ei, drãcia dracului!
Ce-i, de-mi fuge ºi nevasta cãtre casã? Poþi sã-mi spui?
- De! grãi Pãcalã. Fuge... cã vã arde casa, bade!
Chiar acum ne-a spus vecinul care mai la vale ºade. - Casa noastrã! ªi ca glonþul, când din puºcã vânt i-ai dat,
Hai ºi Stancu, fuga,-ndatã, dupã soaþã-i, cãtre sat!
Ea vãzând cã-i urmãritã: „Patruzeci de sfinþi!... gândeºte,
Ajutaþi-mi!...“ ªi la fugã ºi mai repede-o tuleºte.
Aº! un pas din ai lui Stancu, face, de-ai femeii trei!
Se scurta vãzând cu ochii depãrtarea dintre ei.
„Ce sã mai alerg degeaba? zice ea la urmã-n sine.
Tot o sã m-ajungã! Iatã-l! Sã-l aºtept aci mai bine.“
ªi când se afla bãrbatul la un pas de ea, nevasta
¤i cãzu-n genunchi, smeritã: – Iartã-mã de data asta,
Iartã-mã, cã n-oi mai face, câte zile voi avea!
Stancu, se uita la dânsa, ºi nimic nu pricepea. - Cum? Ce-ai zis? Mai spune-o datã!
- ªtiu, femeia-i da-nainte.
ªtiu c-aflat-ai totul... ¤nsã, iartã-mã! Voi fi cuminte!
Dragoste ca pân-acilea, cu cumãtru-meu morarul,
N-oi mai face-n veci de-acuma! El e vinovat, tâlharul!
El tot vine pe la mine, de cu zori, cum pleci, de-acasã,
ªi sã mai îmi vãz de treburi, pânã seara, nu mã lasã!
...................
- ªtiu, femeia-i da-nainte.
Stancu, care pentru soaþa-i mâna ºi-ar fi pus-o-n foc,
Auzind aceste vorbe: împietrit rãmase-n loc.
Iar la urmã: – Vai, femeie! vasãzic-aºa-mi fãceai?
Când plecam eu, de còmedii cu morarul te þineai?