Petre DulfuSe ridicã dreaptã-n urmã: – Nu mai suflã! am scãpat.
ªi-i loveºte cu piciorul: – Na-vã! bine c-aþi crãpat!
Iese-apoi pe uºã-afarã.
Se-nnoptase... Doar vãpaia
Câtorva tãciuni din vatrã lumina puþin odaia.
- Bade Stancule!... (Pãcalã glãsui, când a vãzut
C-au rãmas doar ei în casã) Ce zici, spune? Þi-a plãcut?
Dar sã vezi de-acuma-ncolo! Stãi, sã nu te miºti cumva! - Doamne, Doamne, dã-mi putere! bietul Stancu se ruga.
N-au sfârºit ei bine vorba, uºa se deschise iar,
ªi intrarã: Stãnculeasa, însoþitã de morar.
Stancu... ar fi vrut sã-i taie în bucãþi, când i-a zãrit.
Dar pe inimã cãlcându-ºi, nici din gene n-a clipit.
................... - Iatã-i! începu femeia. Poþi sã tragi de-acum cu tunul
La urechea lor, cumetre, nu se va miºca nici unul!
Cearcã-i, dacã vrei!
Morarul s-a plecat, i-a zgâlþâit... - Da, cumãtrã... pace bunã! Zãu, pe veci au adormit!
- ªezi la noi deci, fãrã teamã! zise ea. ªi strânse-n fugã
Tot ce-a fost rãmas pe masã de la soþ ºi de la slugã.
A adus apoi bucate, altele, de lângã foc,
ªi rachiu, ºi vin din ladã, douã sticle mari: – Noroc!
Lumea e de-acum a noastrã! Hai, sã ospãtãm, iubite!
Astea nu sunt cu otravã; pentru tine sunt gãtite. - Sã-mi trãieºti, cumãtrã! Bine c-am scãpat de-amãrãciune,
Cele rele sã se spele, cele bune sã s-adune!
ªi la masa-mbelºugatã amândoi se aºezarã,
Fãrã teamã de nimica... ªi bãurã ºi mâncarã.