La o şcoală cu elevi cu majoritate românească se înscrie un elev
ungur, pe nume Pişti.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Vezi tu, Pişti, noi suntem majoritatea români; te
vom boteza cu un nume românesc: Ştefăniţă.
Vine Ştefăniţă acasă, unde tatăl său îi zice pe ungureşte:
- Pişti, du-te şi mănâncă.
Copilul tace mâlc. Tatăl îl bate bine, dar copilul rămâne mut. Cu
maică-sa, aceeaşi poveste.
A doua zi, vine copilul la şcoală vânăt la faţă şi bătut bine.
ÎNVĂŢĂTOAREA: Dar ce-ai păţit, Ştefăniţă, că araţi aşa?
ŞTEFĂNIŢĂ: M-au bătut doi unguri.
Q: Ştiţi de ce sunt ungurii vecini cu noi?
A: C-aşa le trebuie!
Q: Cum se uită un român la un ungur?
A: Cu un singur ochi, prin lunetă.
Gheorghe şi Imre, prieteni tare buni, se duc într-o seară la birt să
bea ceva şi ei ca şi oamenii. După câteva pahare, aştia doi încep să
se certe pe tema Ardealului. Imre că Ardealul e al ungurilor, Gheor-
ghe că e al românilor şi ies ăştia doi afară să se bată. Afară cântau
greierii, la care Gheorghe îl întreaba pe Imre:
- Mă!, ia spune tu, mă, cum cântă greierii?
- Gri, gri, gri...
- Noa, vezi, mă? Când or cânta greierii szürke, szürke, atunci o fi
Ardealul a vost, până atunci e a’ nost!