Prietenul meu, care, în momente de glorioasă epocă
socialistă participa cu conştinciozitate şi entuziasm la
învăţământul de partid, a răspuns şcolăreşte:
- Celula este familia... Adică, invers: familia este celula
societăţii, ca atare şi celula este... - Eşti în eroare, bade: celula este o încăpere unde cei care
vorbesc ce nu trebuie, au ocazia să vorbească singuri... Adică,
înţelegi ce vreau să spun... - Evident.
După acest minidialog, Ravy a început să meargă la
biserică şi să se roage la o ramă goală în care, zicea el, se afla
pictat unul dintre cei mai importanţi sfinţi ai omenirii – Karl
Marx – născut şi crescut la sânul cartierului nostru. De aici şi
până la un nou sejur de trei săptămâni la Spitalul de psihiatrie
n-a mai fost decât un pas mic pe care Ravy l-a şi făcut îmbrăcat
într-o cămaşă de forţă, model american, îmbrăcăminte care i-a
declanşat exclamaţia: - Americană? E, aşa da!
Lăsându-i pe cei din apropiere buimaci, mai ales pe
taică-so căruia i-a şi zis: - Parcă eşti domnul preşedinte Constantinescu când a aflat
că de zece ani se fură conducte din sistemul naţional de
irigaţii...
Asta a fost ultima lui sclipire de inteligenţă.
Adevărul e că domnul preşedinte arăta la televizor cu
mult mai disperat, iar celebrul şi teatralul său gest cu luatul
ochelarilor de pe nas a fost un fiasco minunat.
Toată lumea recunoaşte că prietenul meu este un tip
inteligent, din moment ce ştie să cânte la două instrumente
populare de bază: frunză şi fund. Ultimul l-a învăţat în anul trei
de studenţie când i-a suflat unei colege la chimie o formulă