Claustrina s-a întors la maşină cu sfoara bikineză în mână
şi m-am bucurat că nu avea lasere în loc de ochi – că n-aş mai
fi scris aceste rânduri...
După ce ne-a spus că nu are benzină să ajungă la
Mangalia, ne-am întors în oraş şi, într-o vreme, taximetristul
ne-a lăsat în faţa unui gang mirosind, de fapt duhnind a
şobolani şi câini plouaţi anunţându-ne cu voce gravă:
- Drept înainte, la cinci sute de metri e strada Titulescu.
- Dar noi trebuie să ajungem la Mangalia, m-am trezit şi
eu vorbind. - Păi, e simplu, oameni buni: din strada Titulescu coborâţi
în port, luaţi troleul cinci care vă duce la gară de unde luaţi
unşpele care vă lasă fix la Mangalia. Puteţi merge cu trenul –
aveţi unul peste optişpe minute... Dacă prindeţi un demaraj
bun, îl ajungeţi. Eu v-aş duce da' n-am benzină, aşa că îmi daţi
objdoă de mii trei sute douăzeci şi opt de lei şi mi-a părut bine
de cunoştinţă... Sece „Viteza” serele, vă urează bun venit pe
litoral şi noroc. La revedere, a mitraliat el cuvintele spre noi în
timp ce nevastă-mea îi dădea hârtia de-o sută de mii.
Şi a fost a doua plecare tip „Formula 1”.- Şi restul de la sută? s-a trezit Claustrina vorbind singură.
- Ce rest mai vrei, dragă ?, m-am enervat. După ce că te-
a plimbat tot litoralul mai vrei şi rest? Parcă eşti soră cu
Remeş, zău!
Important e că la ora unu din noapte eram instalaţi în
holul gării din Constanţa, asaltaţi de escadrilele de ţânţari, dar
fericiţi şi emoţionaţi că ne petreceam prima noapte de concediu
în anticul Tomis... De-abia atunci mi-am dat sema că nimic nu
e mai înălţător şi mai patriotic decât să dormi în gara unui oraş
cu rezonanţe istorice după o zi de mers cu trenul prin caniculă
şi într-o aglomeraţie ca-n vremuri de bejenie. Până şi