Svarţeneger-Ion-Ronaldo a adormit cu zâmbetul pe buze; nu
mai spun de Claustrina care adormise de-a dreptul fericită cu
capul pe umărul unui rom vânjos şi tatuat, care o mângâia pe
frunte până prin zona sânilor. Şi din nou mi-am zis: Doamne,
ce puţin îi trebuie unei femei ca să fie fericită; cu mine
adormea greu, vorbea în somn şi, din când în când, îmi pocnea
câte-un cot în stomac încât luam rapid poziţia Cocoşatului de la
Notre Dame, ediţie actualizată şi aproape definitivă. Holul gării
era plin de lume, urlau copii somnoroşi, sunau celulare, iar pe
uşă năvăleau la intervale inegale valuri de aer mirosind a alge
putrezite care, amestecat cu putoarea de transpiraţie, săpun de
rufe şi deodorante, ar fi putut ucide reprezentantul oricărei alte
etnii pe-o rază de nouăzeci de metri pătraţi. Dar nu şi pe noi,
puii de daci, având în dotare şapte vieţi în piepturile tot mai
arămii. S-ar fi întâmplat la alte popoare, dar noi suntem prea
versaţi în chestii de-astea. Şi-apoi, ca să fim sinceri: ce însemna
pentru noi o duhoare complexă pe lângă economia de piaţă?
Deci, am adormit liniştit, am visat una-alta, iar dimineaţa i-am
zis Claustrinei:
- Auzi, iubito, ştii că l-am visat pe Ovidiu?
- Care Ovidiu, dragă? Eşti nebun? Cu ăsta nu-i bine să ai
de-a face nici în somn...
Era clar că o buimăcise de cap vânjosul...- Adică, tu n-ai auzit de Ovidiu? Am întrebat-o cu
disperare.
Nu puteam deloc crede că eram soţul unei femei atât de
inculte, ca să nu spun tâmpită de-a binelea.
- A, cum să nu-l ştiu, iubitule, pe Ovidiu? De Ovidiu
Grecea vorbeşti, nu? - Bravo! Poţi să mai tragi un somnuleţ la pieptul...