De-aceea o iubesc: că are umor şi simţul realităţii.
Revenindu-ne din starea euforică, am constatat că ne
lipsea ceva care, în afara perioadei de somn, tot timpul spunea:
vreau aia, vreau aialaltă, vreau... Iar acest „ceva”, se numeşte
Şvarţeneger-Ion-Ronaldo. Plecase de lângă noi şi l-am găsit
după vreo oră în braţele unei tipe care tocmai îl mângâia:
- Las' că tanti te duce în Belgia, apoi îi aducem pe mămica
şi pe tăticu şi pe cine mai vrei? - Pe buni.
Asta s-o creadă el! De acord cu Belgia, dar fără buni! - Cât dai pe el? am întrebat-o pe tipă.
- Negociem, mi-a zis.
Se apropia şi Claustrina în fugă şi s-a repezit la străină
să-i smulgă copilul din braţe. - Stai, dragă, i-am zis. Linişteşte-te...Am aranjat cu
doamna: îl vindem şi ne mai luăm un televizor color. - Nu trebuie, a zis viitoarea mamă, vă dăm noi...
- Care noi? a intrat şi nevastă-mea în joc.
- Asociaţa de binefacere şi protecţie a minorilor
abandonaţi de familie, sau cu dificultăţi mintale. - Noa, ce zici? am întrebat-o pe Claustrina. Îl dăm? De
fapt, fă ce vrei, eu merg să-mi iau bilet.
Negocierea s-a terminat repede: Claustrina, a cărei putere
în braţ o cunosc din situaţii familiale pe care, din pudicitate, nu
le explic aici, i-a dat o palmă partenerei de afaceri demografice,
încât aceasta s-a dezbrăcat pe loc şi a început să cânte o arie din
opera Olandezul zburător. Că, altfel, nevastă-mea ţine la
onoarea de mamă şi de familist...
... Ajuns acasă la soacră-mea, am constat că în sat
începuseră luptele de uliţă pe motiv de Legea lui Vasile Lupu.