Omul cu maimuţa
„Nu ştiu alţii cum sunt” şi nici nu mă interesează. Aud,
văd, citesc şi tac. Nevasta-mea zice că de frică, eu că din
respect pentru arborele meu genealogic şi reprezentanţii săi
legali: unchiul Haralampy şi maimuţa Terry. Pe ei îi ştiu, pe ei
îi respect. Maimuţa mi-a adus-o unchiul într-o toamnă. Ploua,
bătea vântul şi se apropia miezul nopţii. Urmăream un western
intitulat „Viaţa parlamentară în Triunghiul Bermudelor” şi, la
un moment palpitant, când aşteptam cu sufletul la gură ca un
cowboy dezlănţuit să-l pocnească pe şeriful senatului cu un
ciomag fix în numele tatălui, aud soneria. Las westernul,
deschid şi, în prag, o maimuţă. Repet: „nu ştiu alţii cum sunt”,
dar eu când văd în miez de noapte o maimuţă la uşa
apartamentului meu de la etajul şapte, îmi pierd uzul raţiunii şi
întreb ca orice ins aflat în pragul infarctului:
- „Scuzaţi, nu cumva aţi greşit numărul?”
Intre timp a deschis uşa de la dormitor nevastă-mea
crezând că venise cu cafeaua secretara de la serviciu; ea fiind o
femeie robustă din punct de vedere psihic, nu a ţipat, nu a spus
nimic, ci a leşinat simplu şi creştineţte după ce a ajuns la baie
unde s-a închis şi trei zile nu a mai vrut să iasă. Eu, însă,
caracter şi mai puternic, am întrebat-o din nou pe maimuţă: - „Doamna, nu cumva aţi greşit...?”
Ea nimic. Priveşte spre dreapta şi rânjeşte sau râde, că
întotdeauna am fost slab la zoologie... Iar din acea direcţie