lucru a fost că nimeni nu acorda teoriei directorului vreo
circumstanţă, oricât de mică, acesta fiind şi mobilul datorită
căruia abia după multe săptămâni de tergiversări şi motivaţii
politico-administrative şi algoritmice preluate din S.F.-urile lui
Isaak Asimov, s-a întrunit o comisie parlamentară compusă din
reprezentanţii întregului spectru politic. Comisia, prezidată prin
rotaţie, evident algoritmică, după şaptesprezece şedinţe în care
componenţii săi s-au acuzat vehement şi reciproc dezavantajos
de corupţie, şantaj electoral, confiscarea revolţiei din '89,
abuzuri şi distrugerea economiei naţionale, a ajuns la concluzia
că directorul Agenţiei trebuia menţinut în funcţie (cf.
Ordonanţei de urgenţă nr. 177.433/907 din 07.07. a. c.). Insă,
cum toate pe lume au un cap şi-un nume, cum bine zice un
interpret de muzică folk evadat parcă de pe Lista lui Schindler,
până la urmă reprezentanţii opoziţiei au reuşit să-şi impună
punctul de vedere declarându-l pe director inapt, în subsidiar
punându-i-se în cârcă şi acuzaţia că nu făcea parte din nici un
partid cât de cât istoric sau ceva mai contemporan. In plus, s-a
pus condiţia că, dacă directorul nu va fi demis şi internat de
urgenţă la un ospiciu, ea, opoziţia, se va retrage din Parlament
sau, în orice caz, va distruge toate cvorumurile pe perioadă
nelimitată. Drept care împricinatului i s-a luat o declaraţie sub
prestare de jurământ că în vecii-vecilor nu va mai pomeni de
homo motani fiind apoi internat la un spital de nebuni. Iar
opoziţia şi-a trecut în cont o victorie zdrobitoare asupra
coaliţiei aflată la putere, sondajele din ziua următoare ilustrând
cu prisosinţă acest lucru.
Până una-alta, demoralizat de halucinaţia cu motanul şi de
gândurile închise la culoare care mă bântuiau, am pornit spre
primul telefon public ca să-i spun Malagheniei de ce nu o mai
puteam vizita... Mi-a răspuns maică-sa, foarte stupefiată de
întâmplare, şi s-a jurat că motanul nu era al lor, ci al unei rude
din Germania stabilită la Londra, pe malul drept al Tamisei...