poate din cauza unui miros căruia nu-i rezistă decât un motan
surd, fără coadă şi vidanjorii. Aceştia intră, se aşează tacticoşi
la masă şi, după ce inspiră cu mare plăcere nişte metri cubi
putoare ambientală desfăcându-şi pachetele cu mâncare oftând
satisfăcuţi, careva dintre ei exclamă:
- Doamne, ce bună-i o gură de aer proaspăt! Să nu fumaţi
aici! - Parcă miroase a cetină de brad, remarcă altul cu simţul
olfactiv ceva mai dezvoltat.
E o încântare să-i audă patronul firmei, un sudafrican
căreia nu i-a mai trecut răceala de patru ani de când a preluat
„Ciumpăvita”...
În vreme ce mirosul pestilenţial opreşte câte-un câine să
intre făcându-l să urle a pustiu şi a lună decembrie cu haite de
lupi, iar muştele mai slabe de înger cad pe mese cu picioarele-n
sus urmând să-şi facă harakiri. Desigur, de-a lungul timpului,
s-au întâmplat cazuri şi mai tragice, cum ar fi cel al unei femei
tinere şi frumoase, care a leşinat la o masă, fiind apoi
transportată în braţe la spitalul de urgenţă de către un individ
care i-a tot făcut respiraţie gură la gură până când femeia a ţipat
exasperată:
- Da' nu mă mai linge, omule, nu vezi că-s în comă!...
Drept care „insul brancadier” aproape că a scăpat-o pe
femeie jos, pe trotuar, pierzându-se apoi în mare viteză printre
blocuri, în huiduielile mulţimii.
Stupefacţie generală, suspans...
S-a aflat mai târziu că femeia n-a mai scos vreun cuvânt
timp de trei zile.
În orice caz, dacă ar auzi cineva de la protecţia
consumatorului aprecierile vidanjorilor la adresa Covrigăriei