vorbă; minutele trec din ce în ce mai greu, iar „cadristul” nu
mai vine – ca-n poezia lui Coşbuc, dar când apare în rama uşii,
ne dăm seama că temerile noastre au fost neîntemeiate... Zice
din prag:
- Domnilor colegi, condiţiile tehnico-economice ale
firmei permit să ni se dea prime, doar că, momental, nu sunt
bani. Urmează să se construiască o secţie nouă, rentabilă, cu
bani de la un investitor străin, aşa că, într-un viitor apropiat
vom fi trecuţi la cele mai prioritare priorităţi şi vom avea parte
de cele mai colosale prime. Cel mult peste vreo şapte ani...
Gaudeamus igitur!
Se tâmpise, sărmanul...- Ei, şapte ani nu-i un veac, aşa că poţi da câte o bere,
domnu' coleg... - Ani?! ţipă el. Domnilor colegi, dumneavoastră ştiţi ce zi
e azi?
Era tocmai Ajun de An Nou - cum de uitasem? L-am
invitat şi pe şeful departamentului, care depăşise preinfarctul
cu bine, şi am pus de-o şedinţă unde am hotărât pe bază de
cvorum să mergem să-l colindăm pe domnul director. Merita
pentru felul cum ne bucurase cu primele de sfârşit de an peste
şapte ani. Drept care, către miezul nopţii ne-am dus la om
acasă aflaţi într-o stare nesigură de responsabilitate intelectuală
şi l-am colindat la uşa vilei. Nouă inşi - nouă colinzi lungi cu
urări care îţi furnicau pielea spinării şi ar fi dezechilibrat din
punct de vedere mintal pe oricine. Adică, ce nouă? A fost greu
până ne-am pornit...Dimineaţa, pe la patru şi-un sfert încă ne
aflam în faţa uşii directorului urlând colinzi şi urări de an bun
trecându-ne unul altuia a treia saua patra sticlă de pălincă de
Bihor de şaptezeci de focuri tărie.