de soţia preşedintelui sfatului popular? Drept că jucându-mă cu
alţi copii, colegi de şcoală, unul a rămas fără patru degete la
mâna dreaptă din cauza pistolului, dar şi-aşa nu-i plăcea să-şi
scrie temele, iar o coumnă de peste şapte mii de suflete fără
măcar un stângaci era compromisă şi sortită anonimatului
pentru totdeauna. A scăpat de acest calvar numai datorită mie,
lucru neapreciat nici măcar de profesoara de muzică de care mă
îndrăgostisem în vremea liceului şi care, văzându-mă cum o
dezbrac din priviri cu o odioasă neruşinare, mă ridica în
picioare şi, cu o voce absolut divină, mă întreba, de exemplu:
- Câte opere a scris Verdi?
- Una, răspundeam viguros şi fericit: Opera de trei
parale... - Stai jos - doi!
Eram campion absolut pe liceu la nota doi, dar începusem
să ştiu muzică! O visam şi noaptea. Pe profesoară, cum se
săruta cu directorul adjunct – bărbat frumos şi inteligent, dar
care, când începea să cânte la pianina liceului compoziţii
proprii dedicate profesoarei, urlau câinii ca în vremea foametei
din '46...
Aceasta e o părticiă infimă şi prozaică a vieţii mele. Ca şi
episodul cu palma pe care am dat-o la vârsta de trei ani unei
femeie din sat care vrusese să mă ia în braţe. Mult mai târziu
am aflat că respectiva era de-o frumuseţe „Cum numa-n vis /
Un demon se arată” şi nevasta unui consătean mic de statură,
bâlbâit şi purtând tot timpul un chipiu sovietic. Nu există
documente, dar toată comuna ştia că insul avea unul dintre cele
mai teribile nasuri de care se pomenise prin partea locului.
Când ieşea Şumeghi pe la ora patru dimineaţa în târnaţ să-şi
sufle nasul, organul respectiv producea un asemenea sunet,
încât începeau să latre câinii de prin împrejurimi, iar unii
consăteni, care participaseră la primul război mondial se băgau