pe sub paturi motivând în şoaptî că suna goarna pentru atacul la
baionetă. Alte vremuri, alţi oameni! Noroc că în comuna mea
natală oamenii sunt cumsecade şi părtaşi la suferinţele
semenilor, unul dintre ei zicându-i la Bufet, într-o seară:
„- Lasă, măi, Şumi, că, de cât să fii mare şi prost, mai bine
mic şi căscat...”
Urmarea după acest moment compasiv îmi lipseşte din
amintire, fiindcă în timpul scandalului cineva a dat cu un scaun
în lampa numărul 5 din local şi nu s-a mai văzut nimic. Se
auzea doar, din când în când:
- Dă, mă! Crapă-i capu' şi bagă-l în mă-sa!...
Nu mai intru în alte amănunte argo-jargonice...
Făcând parte dintre conaţionalii lui Eeminescu, e normal
că „Fiind băiet păduri cutreieram / Şi mă culcam ades lângă
izvor...” lăsând vitele să pască prin grâul şi porumbul vecinilor,
fapt cu consecinţe directe şi imprevizibile asupra integrităţii
mele corporale. Moment biografic nesemnificativ. În
continuare, precum orice bun şi brav român, am început să
scriu versuri. Constatând, însă, în scurtă vreme, că numărul
poeţilor depăşea cu mult populaţia ţării, m-am transferat la
Departamentul Proză satirico-umoristică unde mai erau câteva
locuri libere în Compartimentul „Umor negru”. La concursul
organizat am participat singur clasându-mă al doilea cu
coroniţă de scai. Pentru primul loc se punea pe cap coroniţă de
spini... Cu asemenea gen de literatură am debutat în revista
Vatra din Târgu-Mureş la o vârstă la care unora li se spune
maistre confundat intenţionat sau nu cu maestre. Revista era
condusă pe-atunci de regretatul Romulus Guga – Dumnezeu
să-l odihnească în pace –, care s-a mirat către Mihai Sin:
„Auzi, ce-i cu Hurubă ăsta?” “Scrie proză satirico-umoristică”,
a venit răspunsul. „Şi aşa e numele lui?! Dacă îl chema ceva cu
escu sau măcar cu eanu... Dar m-au debutat. M-am fălit cu