ciment şi iradiaţii cu stronţiu”, adică: T.T.C.C.I.B.C.P.C.S.,
drept care ne unim forţele pentru a învinge vreun spectacol...
Bunăoară, cum s-a întâmplat ieri, când l-am ajutat pe colegul
Văslicuţ să-şi mute lucrurile în locuinţa cea nouă: am pus cu
toţii umărul, iar pe miezul nopţii cântam de răsuna cartierul:
„Căsuţa noastră, cuibuşor de nebunii,
Te aşteaptă ca să vii...”
Dar, ceea ce ne-a emoţionat peste măsură, au fost locatarii
din blocurile vecine care urlau şi ei tot felul de chestii, drept că
nu prea muzicale, însă aveau un farmec deosebit. Acest lucru
noi l-am apreciat corespunzător, fiind vorba, în ultimă
instanţăm, de solidaritatea lor cu un semen proaspăt posesor de
locuinţă nouă. Dar să nu creadă cineva că ne-a fost uşor să
ajungem la starea de euforie cauzată de terminarea lucrului! Şi,
de fapt, cine ştie unde am fi ajuns dacă, trecându-ne din când în
când unul altuia o sticlă de pălincă bihoreană, tăria şaptezeci,
nu ne-am fi repetat că suntem oameni civilizaţi ai sfârşitului de
mileniu şi nu un trib de sălbatici. Apoi, mare noroc am avut cu
doamna Anghelina, lidera noastră de sindicat: femeie cu simţ
practic, ea a organizat un miting în sufragerie, începând să urle
într-o pâlnie pe post de portavoce lozinci antiguvernamentale.
I-am urmat exemplul până când colegul Neluţu Peangă a
apucat un şifonier în braţe şi a încercat să danseze ceva pe o
melodie despre care colegul Tiriplic de la personal ne-a spus că
se numeşte „Joc de doi din Singapore”, prelucrare după o
hăulită gorjenească. Dansul a ţinut puţin, deorece colegul s-a
prăbuţit cu şifonier cu tot fix la terminarea certurilor dintre doi
tineri soţi care nu se putuseră înţelege asupra locului unde să
amplaseze televizorul ce urmau să şi-l cumpere peste vreo doi
ani... Informaţia am prins-o absolut incidental, prin perete, că
altfel nu ne interesa având şi noi destule pe cap... De altfel, încă
de la începutul acţiunii noastre, am întâmpinat unele greutăţi: