colegul Văslicuţ conducea alaiul nostru pe scări în sus sunând
în palmă două chei de ială şi a exclamat voios în faţa uşii:
- Aesta-i, domnilor!...
Valerian Parpală a ciocănit tăblia uşii în câteva locuri,
apoi a decretat: - Îhî! Lemn fain – PeFeLe a-ntâia!...
Careva a scos sticla cu pălincă şi ne-am întins la vorbă
vreo jumătate de oră acolo, pe palier, abia după un timp
dându-ne seama că Văslicuţ, cu spatele la noi, se chinuia, încă,
să descuie uşa. - Ce e, domnu'coleg, l-a întrebat Peangă, nu poţi? Ia las-o
la neica...
La a doua izbitură cu umărul, Peangă s-a oprit cu capul în
uşa de la baie, în timp ce noi, ca la Plevna, am dat năvală
scoţând strigăte de vitejie. In următoarele trei ore, apartamentul
a devenit neîncăpător pentru mobila cărată de noi din faţa
blocului. Unii chiar s-au mirat:
- Auzi, măi, frate, da' unde pune ăsta atâta mobilă?
Răspunsul l-am aflat destul de repede: mobila era pentru
două apartamente, însă noi, încălziţi de pălincă, am cules tot ce
am găsit în faţa blocului, astfel că ne-am pomenit cu interesante
cuvinte de apreciere, din partea celorlalţi noi posesori de
apartament şi a vecinilor. Evident, acest lucru nu ne-a lăsat
indiferenţi pentru prostia de care dădusem dovadă cărând mobila
unor străini la etajul 9. Ne-am făcut cruce, ne-am scuipat în sân
unii la alţii – obicei inexplicabil rîmas din bătrâni –, şi am
început să aranjăm lucrurile prin camere. Nu se potrivea nimic.
Unele erau prea mici, în timp ce altele nu aveau loc să le putem
urni de pe hol. Am organizat alt miting de protest şi, cu
unanimitate de voturi, am hotărât să dezmembrăm... Astfel am
descoperit că la dezmembrare de mobilă ne pricepem cu mult