mai bine decât la sarcinile de serviciu, lucrul înaintând cu mare
spor. In mai puţin de două ore am reuşit ca un şifonier, o sofa,
trei corpuri de bibliotecă şi canapeaua să le transformăm într-o
grămadă de componente din care nici unul dintre noi nu credea
că vom mai reuşi să încropim ceva. Valerian Parpală se
cherchelise deja şi cânta:
„Foicică verde, verde de stejar,
Frumoasă-i viaţa dacă eşti tâmplar...
Ţurai, mă!”
Iar Neluţu Peangă îl ajuta bătând tactul într-un raft de
bibliotecă. Se poate lesne constata că aveam o stare de spirit
extrem de corespunzătoare pentru a face faţă unor astfel de
momente din viaţa unui om, adică mutatul într-o casă nouă.
Colegul Tiriplic, brutal cum îl ştiam, l-a întrerupt pe Parpală
zicându-i:
- Las-o, mă, dracului! Dumeata nu te-auzi că cânţi fals?
Privit pe dinafară, Tiriplic pare un artist de geniu, gata din
clipă în clipă să lase omenirii vreo operă-creaţie-proprie. În
realitate, însă, este o mediocritate desăvârşită, un insensibil la
manifestările de suflet specifice noului curent artistic post-
decembrist. Altfel, cum ar fi putut interveni cu o frază atât de...
de vulgară chiar, dacă ţinem seama că omul cânta, totuşi, şi nu
vorbea despre intenţia FePeSe-ului de a privatiza Deşertul
Gobi...Oricum, am început din nou lucrul, respectiv, să cărăm
din hol în camere părţi din mobilierul proaspăt dezmembrat. - S-a cam lăsat răcoare, a zis careva la un moment dat, să
închidem uşa de la balcon şi fereastra de la camera mică...
Cu toţii am fost de acord, un acord în valoare de doi bani,
sau nici atât, pentru că în calculele constructorilor nu era
prevăzut acest amănunt. Uşa de la balcon nu părea să fie pentru
spaţiul rama respectivă, aşa că abia după câteva opinteli